de Jimmy Hinton

Săptămâna trecută Pennsylvania s-a aflat în centrul atenției pe plan național^[1] din cauza unul alt mare scandal sexual. De data aceasta scandalul implică cincizeci de preoți catolici și alți lideri care au abuzat sexual sute de copii în Dioceza Altoona-Johnstown. Investigația a început cu doi ani în urmă în Johnstown, la mai puțin de 32 de kilometri de casa mea. În prezent citesc raportul de 147 de pagini al Marelui Juriu, pe care îl voi posta mai jos. Vă recomand cu tărie să parcurgeți raportul în întregime, după ce citiți gândurile mele despre modul în care au loc cu regularitate mușamalizările de o asemenea anvergură. Dar mai întâi este nevoie să ne amintim că este vorba de victime reale, cu nume reale, cu familii reale și care duc lupte de durată. Multe dintre sutele de victime din raport s-au gândit la sinucidere sau au încercat să se sinucidă, iar aceste sute de victime sunt de pe o suprafață de opt cartiere în jurul casei mele. Acest gen de abuz are loc în fiecare zi în toată țara. Există un număr estimat de 42 de milioane de persoane, numai în Statele Unite, care au suferit abuz sexual din partea unui adult când erau copii. Raportul de 147 de pagini este semnificativ. ^[2]

Părintele Joseph Bender, acum decedat, se supăra pe băieții care îi refuzau avansurile. „Bender avea izbucniri de mânie față de copiii care îi respingeau avansurile. Într-un anumit incident, Bender l-a înșfăcat pe băiat de gât și l-a întrebat: «Nu mă mai iubești? » atunci când copilul a insistat să poarte lenjerie de corp în pat… Pentru victimele lui Bender provocarea nu era să încerce să trăiască bine, ci să încerce să trăiască pur și simplu. ” O victimă a lui Bender din anii 1970 i-a scris o scrisoare anonimă Episcopului Joseph Adamec în 1991, dând detalii despre preludiul sexual, autosatisfacerea și sexul oral, toate cu forța. Victima a scris: „Fiindcă îi respectam poziția și mă temeam de consecințe dacă nu l-aș fi ascultat, am păstrat tăcerea. Aș estima că am fost abuzat de aproximativ o sută de ori. ” Scrisoarea a fost depozitată, împreună cu multe altele, în arhiva secretă a Diocezei Altoona-Johnstown.

Citind raportul despre preoți care abuzează în Numele lui Dumnezeu, forțând copii de opt ani să le facă sex oral de sute de ori, forțându-i să se îmbete, violându-i anal și cauzându-le, pe lângă abuzul sexual, un abuz mental profund, mă mânii. Dar mânia mea nu este rezervată doar pedofililor, care au fost neobosiți în abuzarea copiilor neajutorați. Ea are ca țintă și episcopii ratați și oficialitățile a căror îndatorire este aplicarea legii, care au știut despre abuz și au ales să îi mute repede pe pedofili din biserică în biserică, în timp ce păstrau tăcerea.

Dar mânia mea dreaptă nu se oprește aici. În timp ce catolicii își primesc partea în a fi arătați, pe bună dreptate, cu degetul, ei nu sunt singurii care merită asta – deloc. Noi, la Church Protect, auzim cu regularitate relatări despre biserici de toate felurile care aleg să îi invite pe pedofili în rândurile lor, oferindu-le acces la copii. Conform experienței noastre, în mod obișnuit, liderii de biserici le permit până și pedofililor condamnați să revină în biserici, „răscumpărați” de sângele Mielului și cu foarte puține restricții. Un mesaj disperat pe care l-am primit îmi semnala un grup de conducători ai unei biserici care i-au dat binecuvântarea unui pedofil condamnat, eliberat recent din închisoare. Infractorul sexual înregistrat s-a oferit să găzduiască la subsolul său o tânără cu probleme, sub pretextul de a-i oferi suport moral și de a fi pentru ea un model pozitiv de urmat. Deloc surprinzător, a încercat să o violeze pe tânăra de la biserică. Cu siguranță, o tentativă de violare a unei tinere cu probleme din biserică din partea unui prădător al copilului condamnat i-ar face pe conducători să-l excludă din biserică, așa-i? Nu. Fetei i s-a spus să stea în altă parte dacă bărbatul o făcea să se simtă inconfortabil.

Nu m-aș mânia zilnic, dacă nu aș auzi zilnic aceleași povești, iar și iar. Bănuiesc că cei care citesc postarea de față se mânie că acest gen de lucruri se întâmplă regulat în biserici. De asemenea, îmi imaginez că oricine care își face efectiv timp să citească raportul Marelui Juriu se va mânia citindu-l. Dar iată întrebarea mea: de ce se mânie oamenii la relatări despre prădători ai copilului, dar devin complet pasivi când interacționează efectiv cu ei în viața reală? Trecem brusc de la circumstanțele violării copiilor la teologiile ieftine ale păcatului, harului și asimilării. „Ei bine, pare să fie într-adevăr plin de căință”, sună argumentul, „deci sunt sigur că nu va mai face vreodată rău unui copil. ” Dar asta fac ei. Din nou și din nou și din nou. Citiți raportul. Este plin de înregistrări despre case de reabilitare, mărturisiri, promisiuni de schimbare, blamare a victimei și minimalizare a abuzului. Este trist că funcționează, iar pedofilii știu asta.

În cartea sa Abuzul sexual al copilului și bisericile, ^[3] Patrick Parkinson are o secțiune scurtă, dar excelentă, despre pocăință. Iată ce spune el: „Iertarea are puțin sens dacă abuzatorul nu are intenția de a opri abuzul… În domeniul abuzului sexual al copilui, pocăința a fost adesea confundată cu remușcarea. Remușcarea apare pe bancheta din spate a mașinii poliției. Pocăința înseamnă asumarea deplinei responsabilități pentru abuz și umblarea pe drumul dureros al schimbării durabile… Abuzatorul se poate simți cu adevărat devastat de perspectiva pierderii unor lucruri. O asemenea remușcare profundă ar putea fi luată drept pocăință, dar semnele adevăratei pocăințe ar trebui să fie dorința de a recunoaște față de poliție și la tribunal că a făcut rău, că a comis infracțiuni de cea mai mare gravitate și că merită să fie pedepsit. ”

Parkinson argumentează, de asemenea, că un abuzator pocăit va urma fiecare pas necesar pentru a oferi compensație. Așa cum am învățat când eram copii, că o scuză pentru un geam spart trebuie însoțită de oferta de a plăti pentru geam, la fel trebuie să existe compensație când suntem adulți. În mod voluntar, abuzatorul va plăti cel puțin taxele de consiliere pentru toate victimele sale. În cazurile cele mai semnificative, Parkinson argumentează, în mod corect, că abuzatorul poate va trebui „să își vândă casa sau mașina. Este scump, dar este și drept. ” Sunt de părere și continui să fiu de părere, că un molestator de copii pocăit va insista să fie îndepărtat din prezența copiilor tocmai fiindcă molestatorii au dovedit, iar și iar, că nu se pot afla lângă copii fără să îi mângâie, să le facă masaj, să îi violeze și să le facă sex oral. Acest răspuns nu înseamnă că biserica ajunge la o înțelegere cu pedofilii, prin discuții deschise. Un abuzator pocăit va fi mai mult decât fericit să fie parte a unei biserici care îi cere cu tărie să dea socoteală – unde este liber să se închine cu alți adulți și să nu se afle în apropierea copiilor.

Dar, din nefericire, punctul de vedere biblic al pocăinței și dării de seamă este privit ca inuman, crud și nedrept. Și așa, la fel ca Dioceza Altoona-Johnstown, în anul 2016, biserici din toate confesiunile continuă să confunde remușcarea cu pocăința și, în mod obișnuit, îi lasă pe pedofili să li se alăture la închinare și predicare, să conducă programe pentru copii, totul în timp ce îi țin pe membrii lor în neștiință despre trecutul abuzatorului. Deci de ce facilitează (și, prin urmare, binecuvântează) bisericile ca abuzul să aibă loc în practică, în timp ce teoretic îl condamnă?

Dacă aruncăm din nou o privire sub vălul cazului de abuzuri catolice din Pennsylvania, cred că am găsi doi episcopi care au acoperit abuzul, nu fiindcă urăsc copiii și le place să știe că sunt abuzați, ci fiindcă au confundat remușcarea cu pocăința. În raport i-au confruntat într-adevăr, în mod repetat, pe clericii acuzați. Dar de fiecare dată le-au permis să continue în lucrarea creștină. De ce? Din nefericire, puterea de convingere a unui abuzator este o voce care se aude mai tare decât strigătele copiilor abuzați. Cel mai bun avantaj pe care îl poate avea un abuzator (și este chiar posibil ca el însuși să ceară asta) este interacțiunea cu autoritățile bisericii. Abuzatorii știu cât de ușor este să folosească emoțiile pentru a minimaliza abuzul, a înlătura detaliile, a rescrie amintirile copiilor și a pleda pentru milă. Și funcționează. Este un motiv pentru care noi recomandăm bisericilor să nu investigheze niciodată acuzațiile de abuz. Liderii de biserici trebuie să se îndepărteze emoțional de abuzator și să se uite la fapte. Trebuie să asculte strigătele copiilor și să se lege să-și dea viața pentru a-i proteja. Trebuie să raporteze întotdeauna autorităților acuzațiile de abuz și să nu discute cu acuzatul despre abuz. Credeți-ne că întotdeauna veți pleca de la asemenea întâlniri autocriticându-vă cu asprime, având simpatie față de abuzator și întrebându-vă cum de un copil atât de bun s-a putut înșela astfel cu privire la ce i s-a întâmplat.

Liderii de biserici au un drum lung de străbătut. Bisericile continuă să fie coapte pentru abuzatori. Recolta este bogată, iar lucrătorii sunt naivi. Rugăciunea mea este ca, de dragul copiilor noștri, să devenim înțelepți și să învățăm din cazuri precum scandalul catolic din Pennsylvania.

^[1]Grand jury: Altoona diocese concealed sex abuse of hundreds of children by priests, www. post-gazette. com/news/state/2016/03/01/Staggering-abuse-cover-up-in-Altoona-Johnstown-diocese-grand-jury-says/stories/201603010091.

^[2] Investigating Grand Jury, A Report of the Thirty-Seventh Statewide. I only called him “Father”, Statement of a victim of child sexual abuse. Dintr-o expunere a Marelui Juriu, www. drive. google. com/file/d/0B1AzJq0vo4lrTnV6ejBKbWlvSU0/view? pli=1.

^[3] Patrick Parkinson, Child Sexual Abuse and the Churches, carte disponibilă pentru comenzi pe site-ul www. amazon. com. [N. trad. ]

[Jimmy Hinton, A Peek Behind the Catholic Veil in the Pennsylvania Sex Abuse Cover-Up. Copyright © 2016 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www. jimmyhinton. org. ]