Nu este greu să te lipseşti de mângâierile omeneşti când ai parte de mângâieri dumnezeieşti. Dar e mare lucru, chiar foarte mare să te poţi lipsi de mângâierile omeneşti şi de cele dumnezeieşti şi, pentru slava lui Dumnezeu, să voieşti să suferi cu bucurie acest surghiun al inimii, şi să nu cauţi în nici un lucru nici slava ta nici folosul tău. Ce lucru de mirare e să fii vesel şi evlavios când harul lui Dumnezeu este cu tine? Ceasul acesta ţi-l doresc! Plăcută şi veselă e călătoria aceluia pe care îl poartă pe aripi harul lui Dumnezeu. Şi ce lucru de mirare este că unul ca acesta nu simte greutatea sarcinii sale, de vreme ce e purtat de Cel Atotputernic şi condus de cel mai înalt Conducător?
Păstrăm totdeauna pentru noi câte un lucru, în care inima să-şi găsească mângâierea şi greu îi vine omului să se dezbrace de sine însuşi. Martirul Laurenţiu a biruit lumea pentru că s-a lepadat de tot ce era socotit ca plăcut în lume şi, din dragoste de Domnul Isus, a suferit cu blândeţe să fie despărţit de cel mai apropiat prieten al său. Cu dragoste pentru Făcător, el a biruit dragostea pentru făptură şi a ales mai bine ce plăcea lui Dumnezeu decât mângâieri de la om. Tot aşa, învaţă şi tu, ca, din dragoste pentru Dumnezeu, să te desparţi de prietenul tău cel mai iubit şi mai bun; şi să nu cârteşti când se întâmplă să te părăsească vreun prieten, căci ştii bine că mai curând sau mai târziu ceasul despărţirii trebuie să vină.
O luptă grea şi îndelungată trebuie să ducă omul cu sine însuşi înainte de a învăţa să se biruie pe sine însuşi pe deplin şi să-şi îndrepte dragostea către Dumnezeu. Când omul se reazemă pe sine, lesne alunecă în mângâieri omeneşti. Cine însă iubeşte cu adevărat pe Domnul Cristos şi e plin de râvnă pentru virtute, nu umblă după mângâieri omeneşti nici după pofte trupeşti, ci vrea mai bine să aibă parte de ispite grele şi nu se teme nici chiar de cele mai mari ispite.
De aceea, când Dumnezeu trimite sufletului tău vreo mângâiere, primeşte-o cu recunoştinţă şi socoteşte-o nu ca pe o răsplată pentru vrednicia ta, ci ca un dar al Lui.
Nu te crede pentru aceasta mai bun; nu te bucura prea mult şi să nu ţi se îngâmfe inima, ci darul acesta să te facă mai smerit, mai veghetor şi mai temător de Dumnezeu în toate; căci ceasul mângâierii trece repede şi ispita îi va urma. Şi când trece mângâierea să nu-ţi pierzi nădejdea, ci aşteaptă cu smerenie şi răbdare ca Domnul sa vină iarăşi la tine, ca să te viziteze din nou; căci Dumnezeu, fiind atotputernic, poate să-ţi dea mângâieri şi mai mari. Această trecere de la mângâieri şi ispite nu e ceva nou şi necunoscut pentru cei ce sunt deprinşi să umble pe căile Domnului. Sfinţii cei mari şi proorocii au cunoscut această trecere de la una la alta.
Unul din ei, simţind prezenţa harului lui Dumnezeu a strigat: 'Când îmi mergea bine, ziceam:'Nu mă voi clătina niciodată!" Dar după ce harul s-a departat de el, a adăugat: 'Dar Ţi-ai ascuns faţa şi m-am tulburat.' În tulburarea aceasta însă, el nu-şi pierde nădejdea, ci se roagă şi mai fierbinte: 'Doamne eu am strigat către Tine şi m-am rugat Domnului.' În sfârşit culege rodul rugăciunii sale şi mărturiseşte că rugăciunea i-a fost ascultată zicând: 'Şi mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale şi m-ai încins cu bucurie.' Dacă aşa s-a făcut cu cei mai aleşi sfinţi, nici noi, cei săraci şi neputincioşi, nu trebuie să deznădăjduim, dacă uneori ne aflăm în stare de răceală. Iov zice: 'Tu îl cercetezi în toate dimineţile şi-l încerci în toate clipele.'
În tot ce voi nădăjdui şi în ce îmi pune încrederea, dacă nu în mila lui Dumnezeu, asteptând harul Lui cel ceresc? Căci, fie că sunt între oameni cinstinţi, fraţi evlavioşi şi prieteni credincioşi, fie că citesc cărţi sfinte şi scrieri frumoase, fie că ascult cântări melodioase cântate în cinstea lui Dumnezeu, toate acestea deşi mă ajută mult, nu mă mulţumesc totuşi deplin, când mă părăseşte harul lui Dumnezeu şi mă lasă în sarăcia mea. În astfel de stare, nu e mijloc mai bun decât răbdarea şi lăsarea în totul în voia lui Dumnezeu.
N-am întâlnit încă un om atât de evlavios şi de fericit încât să nu fie încercat uneori de această lipsă de har şi micşorare a râvnei. Nici un sfânt n-a fost atât de sus răpit şi atât de luminat încât sa nu fi fost ispitit ca şi înainte după răpire sau iluminare. Cine n-a suferit nici un necaz pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nu e vrednic să privească slava Lui. Orice ispită care vine, poate fi socotită ca premergătoare mângâierii care va urma. În adevăr, mângâierea cerească e făgăduită numai acelora încercaţi prin ispite: ' Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii.'
Mângâierea dumnezeiască se dă pentru ca omul sa prindă putere nouă pentru a îndura necazurile.
Şi după mângâiere vine ispita, pentru ca omul să nu se mândrească cu biruinţa. Satana nu doarme iar omul vechi încă nu e mort; de aceea se cade a nu înceta să fii pregătit de luptă ştiind că ai în dreapta şi în stânga vrăjmaşi care te pândesc.