Într-o zi, din noaptea vieții

Într-o zi, din noaptea vieții,
Fulgeram Într-o furtună,
Încercând să dau direcții
Licuricilor spre lună.

Îmi părea luna un soare
Și eu, îmi păream un zmeu.
Dar, expandat pe „file ușoare”
Mă strângea „tartajul” greu.

Simțeam cum mi se încovoaie
Șira infinitului,
Aruncând cu apă în ploaie
De dragul argintului.

Jinduind farmecul nopții
Îmi vărsam valoarea-n beznă
Desfătându-mă cu „morții”
În noroi până la gleznă.

Mi-am făcut din roua nopții
Spadă pentru defăimare
Să îmi apăr cu ea sorții
Modului de exprimare.

Era noapte grea-n ființă,
Duhul zgâțâia un tăciune
Și-o scânteie de credință
Aprindea o rugăciune.

Soarele, privind cum focul
Răcorește bezna nopții,
I-a luat îndată locul
Și-mi reconstruiește sorții.

10/07/2016 *Ioan Hapca
(Zaragoza)