de Jimmy Hinton
Tocmai parcurg excelenta carte a lui Gavin De Becker, Darul fricii. [1] De Becker lucrează cu oficiali ai guvernului de cel mai înalt rang, inclusiv cu Președinți, pentru a evalua riscul comportamentului violent. A creat Sistemele de Evaluare a Amenințării MOSAIC, care sunt folosite în prezent de CIA, de personalități publice importante și de public. Deși De Becker este specializat în prezicerea comportamentului violent, multe din principiile sale ar trebui aplicate pentru anticiparea abuzului sexual al copilului.
Experiența mea în lucrarea cu bisericile îmi spune că, în general, ele sunt prea încrezătoare cu oricine. Majoritatea liderilor de biserici cu care vorbesc pun semnul egal între bunătate, moralitate și a fi demn de încredere, au un nivel ridicat de naivitate când este vorba de protejarea copiilor, adeseori au o puternică rezistență la a face schimbări drastice în politica bisericii care ar include verificări ale trecutului tuturor voluntarilor și monitorizarea voluntarilor care lucrează cu copiii și cred că ar fi capabili să detecteze un abuzator dacă s-ar afla printre ei. Altfel spus, cred că abuzatorii arată ca niște monștri și, prin urmare, sunt ușor de detectat. Aș putea adăuga că aceasta nu este o problemă care se reduce la biserici. Cei care lucrează în centrele de zi, în școli, în tabere și cei care angajează babysitteri sunt la fel de încrezători.
Dar, precum observă De Becker, tocmai din cauză că suntem în căutarea de monștri suntem ținte atât de bune. De fapt, abuzatorii nu sunt deloc monștri. Ei sunt oameni ca tine și ca mine. Arată ca noi, vorbesc ca noi, se îmbracă la fel cum ne îmbrăcăm noi, se roagă la fel cum ne rugăm noi și este probabil să fie cei mai buni prieteni ai noștri sau membri în familia noastră. Fiindcă nu vrem să credem că oameni pe care îi cunoaștem personal sunt capabili de asemenea infracțiuni, auzim la știri lucruri de genul: „Era un om așa drăguț. Tot nu cred că a fost capabil să facă lucruri atât de rele. Probabil că a alunecat. ”
Poziția lui De Becker este că, deoarece noi nu am comite o anumită infracțiune, nu vrem să înțelegem că prietenii noștri apropiați ar comite-o. El spune: „În fiecare zi, oameni care își sfidează în mod clar intuiția devin, chiar în timp ce se gândesc la asta, victime ale violenței și accidentelor. Deci atunci când ne întrebăm de ce suntem atât de des victime, răspunsul este clar: «Fiindcă suntem atât de buni la asta. » O femeie nu ar putea coopera mai bine cu viitorul ei atacator decât petrecându-și timpul spunându-și: «Dar pare un om așa de drăguț! »” (De Becker, p. 30).
Bun punct de vedere! Este atât de important să realizăm că adevăratele infracțiuni sunt comise de oameni reali, care nu arată neapărat ca niște nebuni.
De Becker adaugă: „Deci chiar și la o întrunire de criminali aberanți există ceva din tine și din mine. Când acceptăm asta, este mai probabil să-l recunoaștem pe violatorul care încearcă să-și croiască drum spre casa noastră, pe molestatorul de copii care aplică pentru poziția de babysitter, pe ucigașul soției sale care lucrează la biroul nostru, pe asasin în mulțime. Când acceptăm că violența este comisă de oameni care arată și acționează la fel ca ceilalți oameni, reducem la tăcere vocea negării, vocea care șoptește: «Tipul nu arată ca un ucigaș. »” (De Becker, p. 46)
El recomandă să facem exact opusul a ceea ce facem în fiecare zi – trebuie să observăm comportamente, nu personalități. Infracțiunile nu apar niciodată din neant. Oamenii nu „alunecă” doar. Există întotdeauna indicatori comportamentali înainte ca ei să treacă la fapte. Aceasta se aplică ucigașilor și se aplică molestatorilor de copii. Trebuie să fim mai atenți la tiparele comportamentale care indică probleme și rea-voință. Recent cineva mi-a dat o listă exhaustivă cu probleme comportamentale alarmante la un bărbat din biserică – face daruri copiilor mici, se oferă pentru babysitting, are un interes special pentru anumiți copii, încearcă să îi izoleze oferindu-se să îi ia cu mașina, îi invită la el acasă etc. Am explicat că omul prezintă un risc foarte ridicat și că ar trebui exclus de la activitățile care includ copii, la care omul mi-a replicat: „Dar e atât de drăguț și foarte respectat de toți! ” Răspunsul meu a fost: „Și ce-i cu asta? ”
Atât de mulți dintre noi cădem în capcana de a crede că abuzatorii arată ca niște monștri, încât nici măcar nu vrem să acceptăm posibilitatea abuzului și astfel felul în care interpretăm anumite comportamente este alterat. Gândiți-vă la întrebările pe care i le punem aplicantului pentru slujba de babysitter sau pentru poziția de lider de tineret în biserică: „Ești bun cu copiii? Care sunt punctele tale tari? Ce experiență ai în lucrul cu copiii? ” Asemenea întrebări nu ne spun nimic despre comportamentele cu copiii. Nici nu îl pun pe viitorul abuzator într-o situație delicată, pentru a-i putea observa reacțiile în timp real. Nu ar fi mai bine să punem întrebări precum: „Ai atracții sexuale pentru copii? Ai atins vreodată fizic un copil în mod nepotrivit sau te-ai gândit să o faci? Ai vizionat vreodată pornografie cu copii? Ce ai face dacă ai simți că un copil ți-ar solicita sex? ” etc. Putem învăța multe despre cineva punând întrebările corecte. O pauză de trei secunde sau o mișcare pe scaun pot să dezvăluie multe informații. Dar rareori am de-a face cu oameni care pun acest gen de întrebări. Trebuie să facem o treabă mult mai bună în ceea ce privește anticiparea și prevenirea abuzului.
Dacă nu mă credeți, credeți un abuzator. Recent l-am vizitat pe tatăl meu în închisoare, iar el a avut de zis următoarele: „Două lucruri m-au șocat de fiecare dată când am abuzat o victimă: cât de ușor era să fac un copil să acționeze sexual și cât de ușor era să scap neprins. ” Spre rușinea noastră, are absolută dreptate.
Notă[1] Gavin De Becker, The Gift of Fear, carte disponibilă pentru comenzi pe site-ul www. amazon. com. [N. trad. ]
[Jimmy Hinton, Preventing Abuse: There Are No Monsters. Copyright © 2014 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www. jimmyhinton. org. ]