Au venit… și vin mereu… zeci și sute, mii și mii,
Oameni, suflete sărmane, în necaz și datorii.
Gloate frământând noroiul, lungi cohorte cu poveri
Lasă-n urmă vatra, țara, în război și în dureri.

Speriați de spectrul foamei și de biciul întristării
Dau năvală, sar hotare, precum valurile mării.
Musulmani din tată-n fiu, sinceri, buni, sau prefăcuți:
Cine poate să-i oprească? Și pe cine să ajuți?

Sunt bărbați, femei, copii, islamiști ce-și spun că-s buni,
Dar și teroriști fanatici, ucigașii de creștini.
Și bătrâna Europă cu apostazia-n sânge
Stă, privește la răscruce, îi primește… și-apoi plânge.

Plânge-n pumni, își smulge părul, înălțând păreri de rău
Că se răzvrătesc muslimii ocrotiți la sânul său.
De creștini vorbește-n șoaptă, uită de cei prigoniți,
Alungați din sfânta casă, hăituiți, și omorâți.

Printre sutele de mii de afgani și sirieni
Câți creștini ați numărat cerșind casă și pomeni?
Creștinii-au rămas statornici, unde au primit Cuvântul,
Înroșind cu al lor sânge casa, Templul, și pământul!

N-au fugit în Europa și stau toți ca mărturie
Că Isus este Lumina, Viața, și credința vie!
Chiar când sunt bătuți, cu ură, în credința lor fierbinte
Știu să 'nalțe rugăciuni, să iubească, și să cânte!

Însă, voi, cu mese pline, mașini, case, și palate,
Cât v-a măcinat durerea celor condamnați la moarte?
Câți din voi v-ați ascuns chipul după stemă, după steag,
Pentru țările și frații ce-au murit, și mor șirag?

Mărturia-acelor sfinți care mor pentru Isus
A fost scrisă într-un colț… și-n uitare,-ncet, s-a stins.
Nu e drept să râzi cu alții, stăruind în nepăsare
Când creștinii, frații noștri, sunt uciși, cu mic, cu mare!

Da, avem bunăvoință, milă sfântă și iubire,
Și dorim ca Domnul nostru de oricine să se-ndure.
Dar să nu uităm de frați, și-ale Domnului cuvinte,
Și, prin Duhul, să-nțelegem: cine-i drept, și cine minte!?


Florești, Cluj