Viața trece și nu prea avem ce face în privința asta. Dar depinde cum trece. Uneori nu știi dacă să-ți pară rău sau nu. Mi-am dat seama că nu mai pot face lucrurile pe care le făceam acum câțiva ani, deși aș dori să le fac. Există un moment pentru fiecare lucru, o vreme, cum spunea Solomon.

    Muntele este tot mai aproape. Dar problema până la el sunt văile pe care le tot urcăm și le coborâm. Oricât ai încerca să scurtezi, nu merge. Ca să cucerești un munte trebuie să ajungi în vale. Până la urmă e lupta fiecărui om. Când crezi că ai ajuns, îți dai seama că mai este încă o vale de trecut.

    E greu, dar se poate. Soare, nor, ai nevoie de apă să te hidratezi sau riști să ratezi ținta. Strângi puțin Cuvânt azi, apoi și mâine, tot așa. Viața te consumă și ai nevoie de Biblie. Mă bucur că nu suntem ca oamenii care lasă în urmă bidoane mari de plastic. Sper măcar că nu lăsăm răni deschise în mijlocul urcușului.

    Din când în când scoatem aparatul foto, ne uităm în urmă și mai facem câte o poză. Se vede frumos de unde am plecat, valea, urcușul. E un fel de aducere aminte cam de unde te-a scos Dumnezeu. Apoi ne uităm înainte și vedem ce persepectivă frumoasă ne așteaptă. Nu poți uita scopul pentru care ai pornit. Îți amintești de el pentru că este perspectiva care te ține în viață.

    Îți dai seama pe măsură ce înaintezi că peisajul se schimbă și muntele devine tot mai abrupt, apar brazii, jnepenii, golul alpin. E normal să fie așa. Gradul de dificultate crește pe măsură ce mergi. Apar vârfurile în zare. Dar și lupte mai mari. Când ajungi, nu te așteaptă vântul îmbietor sau dur, ci Isus Hristos.

    Dumnezeu te primește cu brațele deschise. Odihna si pacea sunt asigurate pentru veșnicie. Uiți de efort și te bucuri de minuni. Veșnic. Întrebarea este dacă vrei.