După cum oamenii din sat se adunau în jurul lui Dani şi făceau totul pentru a-l mângâia, tot aşa, în aceeaşi măsură se înstrăinau tot mai mult de Luca şi făceau tot posibul să se simtă dispreţul lor. Câteva zile la rând efectiv, Luca fu realmente chinuit. Învăţătorul a ţinut o cuvântare la şcoală despre el prezentându-l ca pe un exemplu de laş. Copiii nu-l primeau în cercurile lor de joacă uneori aruncând cu pietre după el. Cu caracterul lui dificil si firea lui mai greoaie, Luca nu fusese niciodată iubit. Acum trebuia să se împace cu o teribilă singurătate monotonă şi continuă. În clasă fusese pus în ultima bancă, singur. Chiar şi copiii cei mici îl ocoleau deoarece mamele lor le-au interzis joaca cu Luca. Lăptarul nu mai voia să stea de vorbă cu el iar nevasa brutarului nu-i mai dădea boamboane ca înainte. Pur şi simplu, nimeni nu-l băga în seamă. Iar bietul Luca, ruşinos din fire nu îndrăznea să întrebe nimic pe nimeni... se cufunda tot mai mult în lumea lui izolată. Mergea singur la şcoală şi venea singur căci citea pe feţele tuturor repulsie şi duşmănie; începuse să se teamă de dispreţul lor...
Luca se gândea totuşi necontenit la Dani iar gândul acesta îl urmărea, îl chinuia şi doar printr-o muncă încordată reuşea să biruiască singurătatea, de aceea, lăsase deoparte lenevia şi se ocupa cu multă energie de lucru la grajd şi la câmp. Mama începuse să-l laude cu glasul tare iar Maria sora lui, devenise foarte prietenoasă cu el. Cel mai fericit însă Luca se simţea în pădure unde se refugia rezemat de trunchiurile copacilor şi lucra la figurinele lui. Satisfăcut de ceea ce ieşea din mâinile lui el nu uita însă de grijile ce-l frământau. Liniştea şi frumuseţea pădurii îi mângâiau sufletul.
Sus de tot la marginea pădurii trăia într-o cabană un om singur-singurel care se retrăsese cu mulţi ani acolo. Era un bătrân ciudat! Cei din sat se temeau de el de aceea, singura lui tovărăşie erau o capră, o pisică şi câteva găini. Rareori cobora în sat după cumpărături dar copiii fugeau din calea lui.
Într-o după amiază, Luca hoinări mai sus spre munte, găsi un loc potrivit, şi se apucă de lucrul lui. Cioplea o veveriţă care ţinea o nucă în lăbuţe şi dintr-o dată auzi un zgomot în spatele lui... se întoarse şi-l văzu pe bătrân...
Luca îl salută respectuos. Bătrânul întinse mâna spre scluptura băiatului, analizând-o atent. 'Bine realizat pentru un copil, cine te-a învăţat?' 'Nimeni, am învăţat singur!' răspunse Luca. 'Atunci, să ştii că eşti un mare maestru căci în ceea ce tu lucrezi, există viaţă. Curând ai putea lucra pentru câştigarea pâinii.' 'Nu am însă unelte, şi nici bani ca să mi le cumpăr' zise Luca.
Bătrânul îi făcu semn să-l urmeze. Au ajuns la mica căsuţă ce se sprijinea de coama abruptă a muntelui. Intrară si Luca văzu pe pereţi o sumedenie de figurine sculpatate în lemn, unele graţioase, altele amuzante: urşi, vaci, capre negre, veveriţe, câini, bărbaţi, femei, pitici, spiriduşi, cutii sculptate cu flori, farfurii cu ghirlande de flori pe margine. Cea mai frumoasă din toate lui Luca i se păru Arca lui Noe din care se revărsau sumedenie de animale mici de la care nu-şi mai putea lua ochii.
- O pasiune de-a mea... ele îmi oferă tovărăşia în serile lungi de iarnă iar dacă vrei să mă vizitezi o poţi face când doreşti şi te voi învăţa cum se mânuiesc uneltele pentru sculptat în lemn.
Faţa lui Luca începu să radieze de bucurie. Inima lui jubila de recunoştinţă. Emoţionat, luă mâna bătrânului şi exclamă: 'Vă mulţumesc, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră ce faceţi pentru mine. Eu sunt singur şi fără prieteni'. 'E în regulă' zise bătrânul nici eu nu am prieteni deci, putem lucra împreună'.
De atunci înainte, după terminarea orelor de şcoală Luca alerga la bătrân ca să lucreze. Începuse să sculpteze şi el o Arcă a lui Noe. Era ceva grandios să poţi mânui instrumente speciale şi nu doar un simplu briceag. Luca dorea să mai lucreze şi la sculptarea unui cal cu coama şi coada fluturând în vânt ştiind că în curând, la şcoală, va fi un mare concurs al elevilor la lucrul manual. 'De ce nu vrei să te prezinţi la concurs cu Arca lui Noe?' întrebă bătrânul pe Luca. 'Deoarece Corabia lui Noe doresc să o ofer cuiva, deci va fi un cadou.' 'Cui, unui frăţior?' întrebă batrânul. 'Nu, unui băieţaş mic care a suferit un accident şi acum nu mai poate merge deoarece a căzut într-o prăpasie...'
- Bietul de el, cum a căzut?
- Eu sunt vinovat pentru aceasta... Am lăsat pisica lui să cadă în prăpastie iar el a vrut să o scoată de acolo...
Luca se gândi că de acum înainte îl va pierde de prieten...
- Şi acum încerci să dregi răul cu această jucărie pe care doreşti să i-o oferi? Să ştii că faci un lucru bun. E adevărat căci recâştigarea dragostei cuiva e lucru greu dar tu, nu-ţi pierde curajul. Cine e statornic, acela găseşte mai multă satisfacţie în a dărui dragostea decât în a o primi! Dacă tu îţi oferi timpul din dragostea inimii tale ca tu să faci ceva pentru prieteni, uneori poti fi dezamăgit dar dacă vei continua vei găsi fericirea în dăruirea dragostei chiar dacă nu ve fi şi tu iubit...
Când termină într-o seară corabia, cu obrajii arzând şi inima zvâcnindu-i în piept, Luca îşi făcu drum spre casa lui Dani. Oare ce-i va spune? Oare ce vor spune ai lui? Ei trebuiau să-l ierte căci îşi dorea mult să îndrepte toate lucrurile.
Pe balconul casei se afla chiar Aneta... Luca înghiţi în sec şi-i întinse sculptura: 'Este pentru Dani!...' şopti sec.
- Tu îndrăzneşti să vii aici după cele întâmplate? Pleacă, să nu te mai arăţi...
Aneta lua corabia şi o trânti în grămada de lemne de sub balcon. Luca o privi... deci toată truda lui a fost în zadar... Totuşi, în inima lui a încolţit o rază de lumină. Cuvintele bătrânului reveniră cu tărie în mintea lui:
'ESTE MAI MULTĂ FERICIRE ÎN A DA DRAGOSTEA DECÂT ÎN A O PRIMI!'
Aceasta era aşa de adevărat. Nu câştigase nimic, dar fusese fericit cât a lucrat la Arca lui Noe imaginându-şi bucuria lui Dani pentru ea. Dacă el va continua să lucreze cu aceeaşi dragoste, oare nu se va găsi cineva care într-o zi să-l răsplătească tot cu dragoste?
El nu era singur... în orice caz însă nu voia ca să dispere întru totul...