Vibia Perpetua

Pe sub bolţi întunecate ard făcliile cu seu,
Fiecare prinsă-n piatră având formă-n cap de leu,
Colţii parcă vor să muşte fumul gros,lumini şi umbre
Dar ele joacă scăpând,ca un peşte din mîini ude.
Ziduri groase iau speranţa celor trişti şi-ntemniţaţi,
De ele cu lanţuri grele şi cu ură sunt legaţi.
În duhori,aer stătut şi căldură apăsătoare
Simt cum putrezesc de vii,încet trup şi suflet moare.
Sunt aici nevrând să dea închinarea cuvenită
Măreţului împărat şi Romei prea mult slăvită,
Ei spunând că au credinţă într-un singur Creator
În Hristos care-a dat viaţă pentru ei şi tuturor.

În Cartagina în temniţi, cinci suflete stau închise
Iubind doar pe Domnul lor,în credinţă neînvinse.
Sunt creştini ce-s condamnaţi pe al lumii rău temei,
Trei bărbaţi şi-aşa firave,lâgă ei două femei.
Cine-i vede se întreabă:Ce putere stă în unii
Neînfricaţi în faţa morţii,să-nfrunte-mpăratul lumii?.
Mai ales în cele două,gingaşe şi-aşa fragile,
Una mamă ce dă sân,alta mamă-n devenire.
Ce imbolduri neştiute stau în ele neclintite
Să dea piept cu tot ce vine din vase de rău golite?.
Şi să stea singure-n faţa fiarei cu dinţii de fier
Ştiind că de nu se-nchină în cruzime cad şi pier?.

Vibia Perpetua a dat lumea pe credinţă
În Cel care-i dăruise a slavei făgăduinţă.
El a fost cu ea în temniţi,printre umbre şi prin fum,
I-a ţinut flacăra-aprinsă peste-al Romei întins scrum,
Punându-i în ochi să vadă peste cenuşa cetăţii
Ziua gloriei eterne în dragostea libertăţii.

Laptele îmbibă pânza ce stă aspră peste piept,
Pruncul caută cu gura să îşi ia al vieţii drept,
Mama-i vede ochii limpezi şi punându-l ca să sugă
Închisoarea-i un palat,temnicerul a ei slugă.
Crede pe Cel care poate viaţa din pământ s-o scoată,
Se vede cu pruncu-n braţe intrând pe a slavei poartă.
Lacrimile-i curg şiroaie,copilul a adormit,
Ea urmărind cu privirea chipul blând şi liniştit.
Mâna sclavei credincioase o mângîie şi-o alină,
Şi-al ei suflet e-n durere şi-n suferinţă suspină.
S-a rugat la Dumnezeu să nască în închisoare
Cu a ei stăpână bună să rămână-n strâmtorare.
Două mame credincioase având Duhul lui Hristos
Înfruntând Roma păgână cu-al ei duh din bezne scos,
Părăsind soţi şi prieteni,părinţi şi copiii mici
Legate pe stâlpul lumii,suferind cumplitu-i bici.
La fel ca şi Domnul lor chinuindu-se pe lemn
În aceeaşi lume crudă ce stă sub al beznei semn.

Temniceru-n nepăsare se apropie rânjind,
În batjocură întreabă,lovind sabia de zid:
"Ce-o să faceţi în arenă,cu fiarele ce-s flămânde
Cu-ale voastre rugăciuni şi-ale vostre vorbe blânde?".
Unul din bărbaţi priveşte faţa dură ca o piatră
Şi răspunde celui care cheia temniţei o poartă:
"Uită-te bine la noi ca în tine să rămână
Chipurile ce acum dureri mari în ele-adună,
Ca să ştii ce să răspunzi în arena judecăţii
Celui care ţine-n mână cheia mare a dreptăţii".

Poarta de fier e deschisă,ridicată-n lanţuri grele,
Cine nu mai are frică,cine mai are putere?.
Creştinii legaţi sunt traşi până-n mijloc de arenă,
Chipul lor arată pace ,la ceilalţi arată beznă.
Din tribunele înalte strigăt de mulţimi răzbate
Ca rostogoliri de ape peste-ntinderile vaste.
Din tribuna-mpărătească se face un semn din mână,
Distracţia poate-ncepe,trâmbiţele lung răsună.
Cei trei creştini sunt aduşi şi legaţi strâns de un lemn
Apoi unşi cu sânge proaspăt,al cruzimilor îndemn,
De sub tribune apar un leopard şi un urs,
În vacarmul din mulţime nu ştii ce e râs sau plâns.
Fiarele înfometate muşcă-adânc din bieţii oameni
Sub priviri de împărat,oameni liberi şi de fameni.

Sângele curge şiroaie peste lemn şi în nisip,
Sufletele-ncet se roagă petrecând al lumii timp,
Fiarele se tolănesc lingându-şi blana de sânge
Iar din trupuri mutilate viaţa-ncet,încet se scurge.
Din tribuna-mpărătească din nou degete-s întinse,
Fiarele însângerate sub tribune sunt împinse,
Un gladiator c-o spadă merge către muribunzi
O împlântă-n ei pe rând cu mîini reci, cu ochii cruzi.
Trupurile-s date jos,apoi prin nisip târâte,
Femeile privesc cerul,încremenite şi mute.
Vibia începe-ncet să cânte un psalm în şoapte
Iar Felicitas se roagă cerând putere să rabde.
Din liniştea ce e-n suflet şi din pacea de pe chip
Sunt smulse şi strâns legate de doi stâlpi puşi în nisip,
Peste ele-i dezlegat un taur nestăpânit
Ce le-mpunge şi le calcă în copite de granit.
Trupurile lor firave zac inerte şi zdrobite,
Lacrimile nu mai curg,rămân pe obraz lipite,
Laptele-nchegat pe pânza ce stă aspră peste sâni
S-a uscat amestecat cu sângele strâns în pumni.

Ochiul ce încă-i deschis peste vuietul tribunii
Vede slava lui Hristos venind peste norul lumii,
Atunci gura mai schiţează un zâmbet,de neînţeles,
Spunând cu o bucurie al psalmului ultim vers.
Gladiatorul văzând-o, tremură şi se-nfioară,
Sabia cade-n nisip,mâna îi rămâne goală.
Vibia îi prinde vârful şi-l îndreaptă înspre gât
Spunând celui ce-o priveşte cu ochi goi şi suflet frânt:
"Fii soldat până la capăt,slujind pe al tău stăpân,
Fă ce crezi că pentru tine este drept şi este bun".
Apoi ea priveşte-n sus,la cer e ultimul gând,
La Cel care i-a promis că va veni în curând,
La Cel care şi-astăzi spune:"Din vecie doar Eu sunt,
Am putere să ţin viaţa şi în cer şi pe pământ".

Uscată şi vânturată,Roma a trecut ca pleava,
A pierdut a ei putere,trufie şi mare slava,
Dinţii ei tari, ca de fier s-au rupt în Cuvântul scris
Ca şi alte-mpărăţii ce-au luat drumul spre abis.
Cel care-a privit atunci sufletele de martir
Este-acelaşi care astăzi ţine-al vieţii noastre fir,
Îl desfăşoară-n cetatea care este-o nouă Romă
Cu aripi de Babilon şi cu gânduri de Sodomă.
Şi ne cheamă neîncetat să ieşim,s-o părăsim
Ca a Vibiei credinţă s-o găsim şi s-o trăim,
Până când nu-şi rupe colţii în Cuvântul ce e scris
Să ia ca şi celelalte drumul greu către abis.

Daniel 7:7;Apocalipsa 2:8-11;Matei 10:22;Psalm 50:1-6;