Am auzit că este o categorie aparte de oameni care, în momentul deplasării cu vaporul, suferă de rău de mare. Nu am nici cea mai vagă idee cum se manifestă. Am fost şi eu o singură dată cu vaporul pe Dunăre în una din excursiile şcolare pe când eram prin clasa a III-a sau a IV-a, dar n-am simţit nimic deosebit. Însă cred că aceşti oameni vor face şi fac tot ce le stă în putinţă să ocolească o călătorie cu vaporul. Din păcate, sau din fericire, încă nu ştiu, în călătoria pe care o avem de făcut prin lumea aceasta, nu putem să rămânem spectatori, marea vieţii îi acaparează pe toţi!
    Ce vreau să aduc în atenţia ta însă, dragă cititorule, este altceva: cum ar trebui să reacţionăm în momentul în care simţim că nimic nu mai e sigur sub picioarele noastre? Ce ne facem când se înteţesc valurile şi vântul? Ce atitudine trebuie să ne caracterizeze când, asemenea versului eminescian „dintre sute de catarge, care lasă malurile / Câte oare le vor sparge vânturile, valurile?”, cei dragi sau cunoscuţi au pornit pe marea vieţii şi nu s-au mai întors niciodată?
    Niciodată nu pot înţelege de ce, cu fiecare confruntare cu marea, cu valul şi corabia, care uneori îmi reprezintă viaţa… hainele îmi intră la apă, iar tenişii îmi rămân mici şi parcă deciziile îmi sunt mai înţelepte, iar visele îmi sunt mai clare. Nu ştiu de ce valurile şi corabia clătinată mă face să îmi aduc aminte de romanul „Bătrânul şi marea” reprezentând înţelepciunea sau experienţa vieţii – definiţie pe care o dăm cei mai mulţi dintre noi problemelor pe care le-am trăit şi uneori depăşit. Cerul mă face să îmi păstrez idealurile destul de înalte, valurile îmi arată realitatea visului în care trăiesc, iar confruntarea cu marea îmi arată că încă trăiesc; idealurile trebuie să mă îndemne la fapte, care să liniştească marea.
    Acum stau şi recunosc că marea e o necesitate a vieţii: cred că nu mi-aş cunoaşte niciodată limitele idealurilor dacă nu ar mai fi şi valurile vieţii. Vestea bună e că este Hristos cu mine…

Preluat de pe http://crestininformat.ro/