Balada poeziei
Autor: Viorica Mariniuc
Album: In principio erat verbum...
Categorie: Diverse
I
Azi, Alina vrea să știe
Cum se scrie-o poezie;
Ia un pix și-o foaie mare
Și privește fix în zare.
A intrat bunelu-n casă
Da' nepoata tot la masă,
Visătoare și pierdută
Într-o lume neștiută.
-Cum, Alino, iarăși scrii?
-Da, tătuță, poezii.
O privi bunicu-atent:
-Cine-a spus că ai talent?
-Cum să n-am talent? Doar știu
Așa bine ca să scriu!
La povești cu-"a fost odată"
Toți îmi spun că-s talentată.
Am și rime-n dicționar...
Dar ceva tot nu mi-e clar:
Un poet, dacă e mare,
E-nțeles de fiecare?
Un poet recunoscut
Are multe de făcut?
-Da, Alino, el muncește
Fiindcă omul îl citește
Și-ale lui învățăminte
Merg la inimă și minte.
Deci poetul cred că are
O răspundere cam mare
Și-ar trebui să se gândească
La o vorbă latinească
(Bine e s-o știi și tu):
„Vorba zboară, scrisul nu”.
Uite, spre edificare,
Am să-ți spun o întâmplare.
II
...Cic-ar fi trăit odată,
Într-o țară depărtată,
Un poet tânăr, vestit,
Cu cărți multe și citit.
Da-n poezia dumisale
Nu erau toate... morale:
Omul drept era anost,
Cel timid, puțin cam prost;
Un nătâng, cel muncitor;
Omul calm, plictisitor;
Iar creștinul, garantat,
Avea creierul spălat.
Cei frivoli aveau în schimb
Împrejurul lor un nimb;
Vicioși și desfrânați,
Toți erau elogiați-
Cum că nici nu-i vina lor
Ci doar sunt cuprinși de-un dor
Și de-o patimă aprinsă
Pentru-o viață mai distinsă.
Ei, și cei care-l citeau
Meditau si chibzuiau
Sau se amuzau discret:
-Ce poet, halal poet!
Poate că mai bine-ar fi
De povestea s-ar sfârși...
Dar era într-un sătuc
O grădină și un nuc;
Iar sub nuc, de dimineață,
Un flăcău c-o carte-n față
Tot citea și tot ofta,
Căci, din câte-nțelegea,
El era neștiutor
De-așa trai amețitor.
Și, spre sferele "înalte",
Începu mintea să-i salte.
-Uite-așa aș vrea să fiu,
Nu să stau ca mortul viu,
Nu tot casă și mâncare,
Tot atent la fiecare,
Asta-i bun, asta-i păcat-
Doamne, cât îs de blazat!
Cum și eu-s poet din fire
Aș mai lua, să mă inspire,
Uite-așa, câte-un pahar,
Nu chiar zilnic, ci lunar
Și la primul meu volum
Am să vin aici, în drum,
Lângă nucul din grădină,
Eu și mintea mea preaplină.
Atunci mama și cu tata
Or să-și schimbe judecata,
Auzind din a mea gură
Cum țâșnește-nvățătură;
Și-și vor spune toți încet:
-Ce poet, halal poet!
Cum, desigur, bănuiți,
Lăsă casă și părinți,
Lăsă turma pe imaș
Și porneste spre oraș.
Unde se îndreaptă-ntins
Spre o cârciumă, convins
Că-ntr-un mediu mai ales
Va fi mult mai înțeles
Și dintr-o poezie, două
Va crea o lume nouă.
La jumate de pahar
I-a venit așa, un dar,
De-a trântit vreo cinci cuvinte
Despre inimă si minte.
A băut toată licoarea
Dar n-a mai simțit chemarea
De a scrie; și-a plecat
La hotel și s-a culcat.
A venit a doua seară
Și c-o dispoziție-amară
A băut o sticlă-ntreagă!
Cine să-l mai înțeleagă
Când se bâlbâia plângând
C-ar mai scrie înc-un rând?
Ei spuneau: -Da, înc-o tură,
Înc-un rând de băutură!
...Și-uite-așa în șapte luni
Și-a făcut prieteni buni,
Nici celebri, nici titrați,
Doar alcoolici și ratați.
Iar în vremea asta toată
Stătea lumea neschimbată.
Tot așa, până-ntr-o seară,
Lâng-o băutur-amară,
Omul nostru de sub nuc
Privea jalnic și năuc
La un tinerel bețiv,
Rupt, murdar si costeliv,
Nici in viață, nici pe moarte,
Dar privind intens o carte;
Și c-o dragoste timidă
Încerca să o deschidă,
Tot spunând: -Ce poezii,
Armonii și fantezii!
Vezi că viața e frumoasă?-
Și, punând capul pe masă,
Tot bolborosea încet:
-Ce poet, halal poet!
Omul nostru s-a gândit
Și-o idee i-a venit:
-Eu, de-atâta timp plecat,
Să-l cunosc, n-am încercat,
Pe acest poet vestit,
Cu cărți multe și citit.
Ia să sun la poarta sa,
Poate mă va onora
Cu vreo două-trei cuvinte
Despre inimă și minte...
Chelner, încă nu-i de plată,
Ies puțin, mă-ntorc îndată!
Și-acest tânăr, cum se știe
Aspirant la poezie,
O porni în pas voios
La vreo patru străzi mai jos,
Unde a aflat c-ar sta
Cel pe care-l căuta.
La o poartă impozantă
De persoană importantă
Vru să sune, dar pe dat'
O mașin-a claxonat,
Iar o voce i-a strigat:
-Ce faci, omule, ești beat?!
-Nu-s nici beat, nici infractor
Și-am să-ți spun curând pricina,
Dar nu vrei să-ți muți mașina,
Că-mi stă roata pe picior?
Și-a mai spus, privindu-l fix
Pe șoferul enervat:
Nu fi, dom'le, supărat,
Caut pe poetul X.
-Voi sunteți nebuni cu toții,
Chiar credeți că domnul vrea
Ca să vadă toți netoții
Ce răsar la poarta sa?!
Care-i baiul dacă scrie,
V-a pus el să vă-mbătați?
Luați-vă o meserie
Și mergeți de vă spălați.
Doamne, că mulți proști mai sânt!
A strigat șoferul tare-
Și-l trântește la pământ,
Printre ghionturi, pe cel care,
Venind idolul să-și vadă,
Nu știa ce să mai creadă.
Ei, dar uite o speranță,
Căci în poartă s-a ivit
Un bărbat foarte-ngrijit,
Foarte plin de importanță.
-Hai, Ioane, că-s grăbit;
Ce-i cu omul din noroi,
Alt artist nereușit?
-Da, maestre, alt gunoi.
Omul nostru de sub nuc
Ar fi vrut să urle dar,
A șoptit zâmbind amar:
-Am rămas făr-un papuc!
Și-acum, draga mea nepoată,
Am încălecat pe-o roată
Și ți-am spus povestea toată,
Am încălecat pe-o șa
Și ți-am spus poveste-așa...
Hai, Alino, nu fi tristă,
Că în lume mai există
Cei din care a trimis
Domnul nostru, când a zis:
"Mergeți, propovăduiți,
Ce-ați văzut, ce-am spus, ce știți!"
Deci, pe când mergea spre bar,
Fără ghete și murdar,
Omul nostru-a întâlnit
Alt om, ce i-a dăruit
Cartea printre cărți întâi,
Cartea cea de căpătâi.
-Știu! fetița a strigat-
-Biblia; și-a fost salvat!
Doamne-o piatră mi s-a luat
De pe suflet, fiindcă eu
Știu că bunul Dumnezeu
Îți explică unde-i greu.
-Da, Alino, mai ales
Când în cale le mai ies
Scrieri bune, inspirate,
Pentru suflete salvate.
Și-acu' gata, plec la treabă,
Că bunica e cu grabă;
Iar mă ia la săpunit
Că am timp de povestit!...
III
A rămas Alina-n casă
Și, cu coatele pe masă,
S-a gândit ce s-a gândit
Până când a ațipit.
Și în vis i-a apărut
Un om blând, cu grai plăcut,
Ce dădea la toți de știre
Despre marea mântuire.
Tot bolnavul și-ntristatul
Se-ndrepta spre-acest sătuc,
Unde-i aștepta bărbatul
În grădină, sub un nuc.
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/154087/balada-poeziei