E toamnă iar,
Covor de frunze zac tăcute pe alei,
Iar gândul meu
Se-adună-ntro speranță
Ce n-are margini,
Că-n veacul ce va fi
Voi fi trezit,
Să dau suflarea ,,florilor de gheață”
Iar sufletul, va fi chemat-napoi.

E toamnă,
Iar firea zgribulită
Lovește-ncet la ușa iernii.
Văd ,,flori de gheață”
Privind prin gaura cheii;
Primit voi fi fără averi?

Eu, am comori ce-s adunate,
Dar nu se văd, căci sunt supuse
Și nu se-aud căci nu sunt spuse,
Nu strălucesc,
Căci stau în umbră...
Doar heruvimi ce stau de pază
Le văd prin iarna cea confuză
Și dând de-o parte ,,florile de gheață”
Îmi scot din poleita iarnă
Comoara ce n-a fost pătată
Și nici n-a înghețat vreodată...

E sufletul, primit acasă
Ce-a fost plecat fără diurnă,
Lăsând în urmă amintirea
Ce-a fost:
A blândei primăveri,
Amurgul zilelor de vară
Și-acum,
Covor de frunze pe alei.