Dani fu dus imediat la spital. El a fost internat într-o cameră mare, plină cu copii șchiopi ca și el. Ei erau îngrijiți de o infirmieră ce părea destul de obosită. Dani privi în jur și găsi cu cale că grupa de copii avea nevoie de puțină distracție, de aceea făcu salturi de cangur prin toată camera spre mulțumirea lor. Avu mare succes iar în decurs de o oră era deja prieten cu toți copiii. Pisicuța albă pe care o luase cu el a primit un coș în bucătărie iar în timpul orelor de vizită avea voie să intre în cameră.

   Sosirea Anetei decurse într-un mod mai puțin fericit. Ce-i drept ea a fost primită cu amabilitate de doamna Sutter, o tânără și simpatică doamnă și a fost condunsă la mansardă unde avea să fie camera ei. Când rămase singură, se duse să privească pe geam... Nu putea vedea decât case mari, nori negri ce atârnau deasupra iar pe străzi zăpadă cleioasă, cenușie.

   Aneta privi țintă pe geam apoi se aruncă pe pat și începu să plângă după întinderile albe de zăpadă, după vârfurile înalte ale munților și cerul senin din locurile ei natale. Așa o găsi doamna Sutter când veni la ea să vadă cum se simte. Nu zise nimic, ieși afară dar se întoarse peste puțin timp cu micuța Brigitte pe care o așeză pe patul Anetei. Nu trecură nici trei minute până ce Aneta deveni veselă, râzând de-a binelea cu micuța pe care o luă în brațe și care dădea fericită din piciorușe. Era din nou fericită. Aneta o ușura mult pe doamna Sutter în timpul dimineții iar după amiază mergea la Dani la spital iar seara își făcea lecțiile. Copiii nu ereau mereu drăguți cu ea și ea fusese de multe ori ispitită să se supere dar se gândea la versetele recomandate de bunica: DRAGOASTEA ESTE ÎNDELUNG RĂBDĂTOARE ȘI PLINĂ DE BUNĂTATE...

   De o săptămână, Dani stătea culcat pe spate cu piciorul în extensie. Avea febră și era amărât. Aneta îl vizita zilnic, îi citea și îi spunea povești. Ea făcea tot ce putea ca să-l ajute să uite de picioruș și de dureri. Dani se tăvălea în așternutul lui și încerca să fie viteaz dar fără succes... În timpul acestei săptămâni de chin un singur lucru îl mângâia. Pe peretele din fața lui era un tablou. Era un tablou cu Domnul Isus. El stătea în mijlocul unei pajiști cu flori înconjurat de copii din toată lumea ce priveau la El. La picioarele Lui era un băiețel negru iar în genunchi pe iarbă, o fetiță mică indiană. Brațul Lui cuprindea o blondă în rochiță albastră în timp ce un mic chinez și un băiețel de prin Marea Sudului se alipiseră de El. Cam la o săptămână după operație începu să discute detailat cu Aneta despre acest tablou.

   - Ce scrie dedesupt sub imagine, Aneta?

   - Un verset din Biblie: LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE.

   - Cunosc acest verset de la bunica dar copiii din tablou nu sunt din Biblie, așa este Aneta?

   - Nu, nu sunt din Biblie, sunt alți copiii, copii din lumea întreagă.

   - Cântă-mi ceva Aneta, te rog...

   Aneta începu ușor o cântare. Deja ochii lui Dani se închiseră dar în timp ce dormea s-au întâmplat mai multe lucruri. Venise doctorul și-i luă greutatea de la picior. El constată că nu mai are febră. Se simțea mult ușurat.

   - Mă fac sănătos! își zise Dani simțind un sentiment de bucurie.

   - Uite ce zi minunată, Aneta este azi! Privește spre lac, spre munți...

   Se întoarse spre sora lui întrebând-o:

   - Aneta, unde îmi sunt cârjele mele cu capete de urs?

   - Sunt aici în dulap, Dani.

   - Aneta, tu îl cunoști pe băiețașul din colț, cred că lui i-ar face mare plăcere să i le ofer. Te rog, dă-i-le lui.

   - Dar de ce Dani? Ție îți plac așa de mult...

   - Da, e adevărat dar eu nu mai am nevoie de ele căci acum mă fac sănătos și voi umbla fără cârje.

   Dani avea dreptate. El nu mai avea nevoie de cârje. Se făcuse pe deplin sănătos.