Autoritatea este o rezultantă a suveranităţii lui  Dumnezeu.  Abordând atributele lui Dumnezeu, respectiv omnipotenţa Sa, nu se poate evita problema autorităţii. Creştinismul ne învaţă că întreaga autoritate vine de la Dumnezeu[1] „Erickson defineşte autoritatea biblică ca expresie a voii lui Dumnezeu pentru noi şi posedă dreptul suprem de a definii credinţa şi conduita noastră”.[2] Facem precizarea că luăm în considerare ca autoritate ultimă pe Dumnezeu, cu tot ce presupune acest lucru. De asemenea  este necesar de a face deosebirea dintre autoritatea istorică a lui Dumnezeu, şi autoritatea normativă[3]. În primul caz Biblia ne informează despre lucrările lui Dumnezeu din istorie, iar în al doilea caz, ne spune ce ne-a poruncit şi ce aşteaptă El de la noi. Problema este starea de răzvrătire a omenirii. De asemenea există o deosebire între voia  povăţuitoare şi voia Lui hotărâtoare.[4]

Omul ca fiinţă liberă nu poate rămâne pasiv în faţa autorităţii lui Dumnezeu. Problema se pune  acut în domeniul spiritual. În practică  prima este nesocotită de cele mai multe ori de către om, dar voia hotărâtoare se împlineşte întotdeauna indiferent de cadrul istoric. Puterea lui Dumnezeu este descoperită omului prin crearea şi păstrarea divină a universului, (Ps.19) ; (Rom.1:20), iar  în cazul acesta, o simplă noţiune teoretică despre dumnezeu impersonal este irelevantă.[5]. Respectul faţă de autoritate este contestat aproape pretutindeni şi aproape în orice formă. Biblia subliniază că întreaga autoritate derivată, trebuie să dea socoteală Dumnezeului celui viu pentru felul în care e folosită, bine, greşit, sau în mod abuziv. Biblia, pe tot cuprinsul ei, îi condamnă cu fermitate pe cei ce folosesc puterea într-un mod opresiv, în vederea exploatării altora. Isus face o diferenţă netă între cei ce folosesc puterea că să „stăpânească” peste alţii, (Mat.20:24-28) şi cei care îl servesc cu adevărat pe Domnul.[6]

Henry  este de acord că absenţa autorităţii afectează toate domeniile din universul fizic şi spiritul ale omului. În domeniul etic şi cel al religiei problema este tot mai stresantă. Pierderea credinţei în Dumnezeu atrage după sine şi punerea în dispută a bazei transcedentale a oricărei puteri şi întreprinde o căutare conform unor versiuni umaniste. Astfel aşa zisa libertate a omului este de fapt o alegere spre moarte spirituală.   Porunca lui Dumnezeu cu care a fost confrunta Adam în grădina Paradisului, îl confruntă pe om şi acum în pustiul societăţii seculare. Diferenţa dintre omul vechi şi actual este că Adam a fost prea aproape de începuturile existenţei umane pentru a putea denumi protestul lui altfel decât păcat,  iar omul nou îşi raţionalizează răzvrătirea în numele ascensiuni şi a dezvoltării.[7] Dar chiar folosind alţi termeni pentru neascultare, păcatul rămâne tot păcat, fiindcă negarea autorităţii este o insubordonare în faţa  de Dumnezeu. În multe privinţe, situaţia noastră nu este diferită de cea din epoca apostolică. Omenirea trăia atunci într-o epocă pe cale de dispariţie, dar pentru care Evanghelia înnoirii răscumpărătoare oferea o nouă cairos. Era un nou început. 

Timp de multe secole lumea occidentală a luat în serios angajamentul ei faţă de revelaţia supranaturală transmisă prin profeţii evrei şi prin apostolii creştini. Astăzi situaţia s-a schimbat dramatic iar lumea este debusolată complet. Nimic nu este mai important astăzi pentru societate decât un criteriu corect prin care oamenii să poată identifica  realitatea şi binele în contrazicere cu afirmaţiile modeste umane.[8] Omul doreşte să fie propriul lui stăpân. Această idee penetrează şi în sfera religiosului şi îi contaminează pe creştini. Ei ajung să facă compromisuri şi renunţă de bună voie să creadă în toate atributele lui Dumnezeu.  Teologi şi seminariştii studiază acum textele biblice nu ca pe o Scriptură, ci doar ca pe nişte texte în sine. Modalitate acesta a devenit mai frecventă pe măsură ce instituţiile teologice şi-au pierdut certitudinea că Biblia este legiferarea sau dogma credinţei şi aplicării.[9]  Sola Scriptura ca model de conduită în multe biserici a ajuns de domeniul trecutului. Necreştinii asistă frecvent la tabloul amăgitor al discordiei dintre creştini. Cauza primă este absenţa unei autorităţi recunoscute de toţi. Biserica nu va descoperii niciodată morala şi rostul ei  dacă nu va regăsi  această sursă a autorităţii.[10]

 Reforma protestantă a fost divizată în teologia ei şi nici neoevanghelicii de astăzi nu sunt în armonie. Ei de fapt ei amplifică această divizare.   Dacă aplicăm conceptul tensiunii dintre „deja şi nu încă” la problemele realizării culturale a credincioşilor cât şi a necredincioşilor, ne va ajuta să aruncăm o învăţătură asupra acestei chestiuni care se perpetuează.[11]  Omenirea caută şi alte surse de autoritate, cărţi de drept, constituţii, pentru ca  să-şi susţină normele,  actele şi deciziile. Dar  nici o carte nu a fost tradusă şi difuzată ca Biblia,  și nici una nu a fost studiată atât de mult pentru a i se stabilii autorul şi sursa, inspiraţia ei divină și totuși este contestată. Augustin a avut dreptate când a declarat: ”Credinţa se va clătina dacă autoritatea Sfintelor Scripturi îşi va pierde puterea asupra oamenilor”. Astăzi africanii şi asiaticii, în rândul cărora în perioada apostolică, Scriptura a prins puţine rădăcini, par să redescopere adevărul şi puterea Ei. Pe de altă parte lumea a  treia  este purtătoarea Veştii Bune în multe părţi ale lumii. În mod paradoxal o societate creştină  a occidentului, renunţă la timpul de citire a Bibliei în favoarea televizorului. Tot așa în mod paradoxal  fiii derutaţi din alte națiuni testează din nou hotarele aproape uitate  ale Bibliei.[12] Respingerea unor părţi din Scriptură devine extrem de periculoasă.

Teologii protestanţi moderni, care resping ideea că Scriptura este „regula ultimă a credinţei şi a practicii”, apreciază că legile care conduc strategiile teologice sunt revizuibile şi opţionale. Astfel Biserica stabileşte pentru societate un antecedent periculos în ceea ce  priveşte diminuarea preocupării faţă de autoritatea Bibliei.[13] Accentul se mută de pe Dumnezeu ca sursă ultimă a autorităţii în zone mult periferice. Chiar simpla discutare a autorităţii lui Dumnezeu reflectă  necredinţă şi această discutare  pare fără sens, fiindcă  Dumnezeu rămâne suveran. El niciodată nu va cere permisiunea altei persoane când doreşte să facă un lucru. Dumnezeu este Omnipotent şi totuşi omul se răzvrăteşte. Isus Cristos, prin declaraţii, minuni şi putere demonstrase că este Mesia, totuşi majoritatea oamenilor nu au răspuns pozitiv la mesajul, dar El nu a oscilat niciodată în încrederea lui față de  Tatăl care deţine toată autoritate asupra tuturor lucrurilor.[14]  Credinţa în cuvintele Bibliei rămâne esenţială.

Problema afirmaţiei sola Scriptura este în esenţă în ultimă instanţă o problemă de a autorităţii. Autoritatea superioară este Biblia nu Biserica, de asemenea este Dumnezeu şi nu omul.[15] Dacă omul doreşte să deţină libertatea trebuie să rămână în Cuvântul lui Dumnezeu. Respingerea credinţei în Dumnezeu şi implicit a autorităţii Sale nu rămâne fără urmări. Pierderea de către făptura umană „luminată” a credinţei într-un Dumnezeu omnipotent, creează un vid, de care beneficiază numaidecât ideologii naţionaliste, evenimente pe care secolul XX,  l-a  învăţat foarte bine de la fascism şi comunism. Generaţia apostată care se abate de la  autoritatea lui Dumnezeu, pregăteşte fără să intenţioneze calea unor programe totalitar.[16]  sau poate că da în snsul că o face cu intenție. Ei deschid  cale spre autoritatea viitorului Anticrist. Dar Domnul este sus în cer şi El face tot ce doreşte pentru că este suveran şi are libertate de decizie (Ps.115:3).[17] Henry afirmă că „multe din necazurile creştinismului modern sunt poveri autoimpuse, care ar fi mult uşurate dacă mesajul Bibliei ar primii o apreciere mai înaltă”.[18]

Autoritatea  Ultimă căruia omul trebuie să i se supună este Dumnezeu, şi omul o va face în final fie că îi place sau nu.  Aşa mult trâmbiţata libertate nu este decât o iluzie, omul fiind rob al păcatului. Chiar dacă azi percepem o lume răzvrătită, care nu se supune voi lui Dumnezeu, dar în final autoritatea lui Dumnezeu va câştiga. Autoritatea lui Dumnezeu derivă din puterea Sa. Omul are şi el o autoritate derivată şi va da socoteală de  felul cum o exercită. Nu există libertate în afara termenilor impuşi de Dumnezeu. Refuzul de a te supune autorităţii lui Dumnezeu este păcat. Problema din Eden se pune acut în viaţa credinciosului şi a bisericii. Ea rămâne o problemă permanentă în faţa cărei omul este obligat să ia o decizie. Henry atenţionează asupra pericolelor ce îl vizează pe om dacă refuză autoritatea Scripturii, implicit autoritatea lui Dumnezeu.

Concluzii :

Atunci când omul se confruntă cu forță extreme, implicit se pune problema unei autorități superioare omului.  Acest lucru presupune o divinitatea înzestrată cu puterea de a intervenii și controla, aceste forțe de obicei distructive și omul este nevoit să recunoască existența lor sub formă de diferite divinități, zeități dar noi recunoaștem doar o Persoană numită Dumnezeu. Astfel Dumnezeu are dreptul Suveran şi suprem în ce privește existența noastră. Prin Scriptură Dumnezeu ne informează  despre lucrările Sale în istorie, și ne poruncește ce dorește El de la noi.

Omul confruntat cu  problema autorităţii, nu poate rămâne indiferent. El sau abuzează de ea sau se supune autorităţi lui Dumnezeu. De aceea autoritatea în majoritatea cazurilor, mai ales când se află în mâna unei „elite” este contestată. Omul are o putere delegată şi Isus Hristos face o diferenţă clară în folosirea aceste puteri prin a stăpânii alte persoane prin exploatare, sau alte resurse naturale şi cei care acceptă autoritatea lui Dumnezeu.

Absenţa sau negarea autorităţii lui Dumnezeu spune Henry, aduce în discuţie implicit şi negarea unei baza Transcendente ca atribut a lui Dumnezeu. Libertatea mult trâmbiţată de umanişti duce de fapt la moarte spirituală. Omul se confruntă inevitabil cu pustiul societăţii seculare. Din orice perspectivă privim acest această stare, insubordonare faţă de autoritatea lui Dumnezeu  este păcat. Situaţia de negare a autorităţii o găsim şi în perioada apostolică dar şi astăzi, deşi atunci era un nou început.

Timp de multe secole lumea a avut ca punct de referinţă profeţii şi apostolii, dar acum lumea este debusolată complet. Omul doreşte să fie proriul lui stăpân deşi Biblia nu admite acest lucru. Din păcate acest lucru a penetrat şi sfera religioasă a creştinului , iar unii teologi studiază Scriptura doar ca simple texte.  „Sola Scriptura” este de domeniul trecutului, şi asistăm la o discordie între creştini. Biserica nu va avea niciodată o etică şi credinţă adevărată, dacă nu se raportează la Revelaţia lui Dumnezeu.

Reforma protestantă din 1500 a fost divizată de la început, şi în mod implicit cultele şi sectele neoprotestante au amplificat această divizare. De asemenea nu se aplică conceptul  „ deja şi nu încă” în ce priveşte Biserica şi Împărăţia lui Dumnezeu. Acest concept este real în viața credinciosului și a bisericii. Oamenii caută şi alte surse de autoritate în alte cărţi şi domenii pentru deciziile lor dar ajung în final într-o fundătură. Se pare că televiziunea sau internetul și alte surogate au luat locul Scripturii din inima credinciosului.

În altă ordine de idei mulţi teologi protestanţi pun pe primul loc teologia, în defavoarea Scripturii, care trebuie să fie şi să rămână sursa primară a Revelaţiei. Astfel se creează un antecedent periculos, accentul se mută pe teologie şi Persoana lui Dumnezeu ajunge în mintea lor în zonele periferice de interes. Dar omul nu poate desfiinţa infinitul şi Dumnezeu rămâne suveran. În timpul lui Cristos deşi El a făcut semne şi minuni, puţini oameni au răspuns în mod pozitiv în al urma pe El. Astfel putem spune faptul că credinţa în Biblie este esenţială.

Autoritatea superioară nu este prorocul, sau pastorul, (care pot avea şi calitatea de mincinoşi şi lupi), dar nici Biserica, ci Dumnezeu şi Biblia. Respingerea autorităţii lui Dumnezeu creează un vid de putere de care profită ideologiile şi forţele de extremă dreaptă cum ar fi comunismul şi fascismul, pentru a da un exemplu apropiat din istorie. Dar Dumnezeu rămâne Suveran. Multe din necazurile omeneşti sunt autoimpuse prin respingerea autorităţii lui Dumnezeu.

În final omul se va supune autorităţii lui Dumnezeu, în Escaton indiferent dacă vrea sau nu. Libertatea omului mult trâmbiţată nu este decât o iluzie  periculoasă. Libertatea există doar în limita perimetrului impus de Dumnezeu. Autoritatea lui Dumnezeu derivă din puterea Sa. Decizia omului este urmată de consecinţele hotărârilor sale. Henry atenţionează asupra consecinţele devastatoare pentru omenire care refuză autoritatea lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă pedeapsă veşnică. Matei 25:41  Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! 

Bibliografie :

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate,  vol  4

Millard J. Eriskson, Teologie Creştină de, vol.1

Dicţionar Biblic

Henry Carl, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5

John Stott, Să înţelegem Biblia Romanian  Aid  Fund 1993

ANTIHONY A. HOEKEMA  BIBLIA şi VIITORUL  SOCIETATEA  MISIONARĂ  ROMÂNĂ,    Editura Cartea Creştină Oradea 1995

MacArthur, Jr John F. Evanghelia după Isus,  Societatea Misionară Română,   Wheaton Illinois S.U.A. 1992

R. C. Sproul, Doctrinele Harului

GRUDEM WAYNE   „SYSTEMATIC THEOLOGY”

 Ardelean Viorel

[1]  Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate,  vol  4, pag 6