Privesc cu ochii neputinței
La datini cocoțate sus,
La-nvățăturile-ncepute
Și taina lor de nepătruns.

Se potrivesc cu-n chip de veac
Lăsând un miez de neatins,
Ca filozofi ce-ți plimbă gândul
Într-un abis de nedescris.

La prea-mbuibatele tulpine
Ce nu susțin floarea la rod,
La cei ce au un zâmbet fad
Ce îi transformă în Irod.

Privesc la oameni în robie
Ce se hrănesc cu amăgiri
Și-și cară-n piept stima de sine,
Căci E-ul lor e nesătul.

Privesc la cei ce-ar vrea să fie
Plăcuți în fața lui ISUS,
Dar nu o fac cum se cuvine
Ci într-un mod contrafăcut.

Privesc la drumul spre Emaus
Părându-mi foarte cunoscut
Și-mi iau o clipă de repaus,
Să meditez ce-am de făcut...

La ce privesc fără să văd?
De ce ascult fără să aud?
Unde mă-ndrept cu pași greoi
Și nu-Ți văd chipul lăcrimând?

Emanuel:Giarmata