Patrimoniul material al binecuvântatei Țări Românești, a deținut la un moment dat și o flotă de pescuit oceanic formată din zeci de nave care pescuiau, împachetau și aduceau în țară, pește oceanic. Îmi amintesc mereu cum la noi în Ardeal mâncam pește cumpărat de la alimentară. Pește era ușor de găsit, pâinea era mai cu porția. Acum, nu știu dacă patrimoniul românesc se mai poate lăuda sau mândri cu o astfel de realizare, sau cu o astfel de șansă de a pescui oceanic și de a alimenta țara cu pește. Unde este flota noastră de pescuit oceanic? În zilele noastre, deschizându-se granițele țării, parcă, ca plecând din adevărate porturi, noi, pe niște corăbii goale am ieșit în larg, în Europa și nu numai, am ajuns în străinătate, în apele lor, pescuind din apele lor ca mai pe urmă să trimitem acasă ceva la început, însă lucrurile ne mai rămânând ca la început, de cele mai multe ori nu mai putem trimite acasă decât speranțe deșarte sau nimic. Creștinismul nostru românesc, de asemenea, a cunoscut mari schimbări, luând o asemănare tot mai mare cu a lumii libere în care noi am ajuns deja pescari. Pescari suntem, numai că nu de suflete, ci mai degrabă de bunuri trecătoare, de trudă fără rost, am ajuns pescari ai rușinii, huliți uneori, alteori nesocotiți, fiindcă le pescuim peștele lor, le luăm joburile și șansele lor, le pescuim vechiturile lor, și ne trimitem în țară cel mai mult lucruri de mâna a doua, ne-am umplut țara cu fiare vechi. Așa se face că suntem de mâna a doua, și material, și spiritual, vorbind. Nici roade pentru viața vesnică și nici o stare mai bună aici, și totul într-un context în care avem viziunii și vise, și vrem o lume mai bună, un viitor mai bun, mai fără lipsuri. Se zice că flota de pescuit avea contact cu uscatul, atât cât depindea și aprovizionarea cu mâncare cât și cu descărcarea peștelui pescuit de pe corabia plină pe corabia goala. Iar ca o asemănare astăzi, și noi ne bucurăm de o asemenea legătură cu uscatul, uscatul fiind cultele de care aparținem spiritual acasă, în tară, și care nouă, flotei de pescuit oceanic, ne trimit corăbii goale (omiliticieni, propagandiști), care, după ce ne dau mancarea de pe uscat, pleacă luând cu ei prada pescuită. Ce-i drept, și asta diferită în cantitate, de la sezon la sezon. Ei se întorc acasă plini, iar noi rămânem pe ape, în corăbii defectuoase, cu lipsuri, dar și cu o mâncare care se strică repede, deja celebrele conserve făcute din omiletică, în bătaia valurilor de pe marea tot mai goală de ceva bun și tot mai plină de răutate.
Ciprian Muresan
19.11.2016, Irlanda.