Lumina prefiră balast de culoare
Și pleacă zăpada din crâng,
Și gerul se duce, și verde răsare,
Dar vezi că la iarnă și verdele moare-
Și-mi vine să plâng.

Fetița mea dragă, privindu-mă-n față,
Spre mine se-ndreaptă șotâng,
Zâmbește-ntr-un dinte, de toate se-agață-
Dar cine să știe cât ține o viață?
Și-mi vine să plâng.

Îmi tremură mâna și-o vagă durere
Se urcă-n piciorul meu stâng.
Oricum sănătatea e doar o părere,
Că mâine, poimâine, odată tot piere-
Și-mi vine să plâng.

Șuvoi de cuvinte promit doar iubire,
Priviri iubitoare tot cerul răsfrâng;
Apoi, doi străini se privesc cu uimire
Când timpul le spune c-a fost amăgire-
Și-mi vine să plâng.

Stau singur în umbră, doar eu și o parte
Din gândul sub care mă frâng;
Văd răul din lume cum rele împarte:
Războaie, cutremur și ape, și moarte-
Și-mi vine să plâng.

Te strig printre lacrimi: „Stai, Doamne, cu mine!”
Apoi, lângă Cruce mă strâng.
Tristețea se duce și teama nu vine,
Grumazul meu ține un jug de la Tine,
Credința se face otâng;
Povara e bună și-atâta-i de bine,
Că-mi vine să plâng...