Poate vă mai amintiți de mașina mea, modestul Logan care a trebuit să sufere atât, pentru ca să ajung eu în Israel. Experiența următoare e legată tot de această Dacie în vârstă de 8 ani. După accidentul providențial (a fost lovită singură, parcată), Domnul m-a ajutat să o repar și chiar să am bani s-o vopsesc în întregime, iar cu ce-a mai rămas de la asigurări, am mers în Israel. Dar, după „aventură”  rămăsese cu ceva „sechele” la partea electrică: atunci cînd frânam, se aprindeau... . luminile de ceață. Asta nu e chiar atît de deranjant, dar de circa trei săptămâni, claxona la fel de fără rost cum latră și cățelul meu. Când semnalizam și viram la stânga ( inițial), claxona și nu se oprea decât dacă aprindeam farurile. Apoi claxona când semnalizam la dreapta... . Cel mai grav simptom era acela de a nu se putea opri din claxonat când o opream și încercam să-i sting farurile: protesta sonor mult timp și trebuia s-o „gâdil” îndelung ca să sting farurile și s-o conving să... tacă, în final. Ce să vă mai spun, decât concluzia lui prâslea al meu (al treilea fiu): „Mașina asta a ta are nevoie să fie... exorcizată”(? !).

Într-o zi de duminică ( în 13 noiembrie), când voiam să o parchez și să vizitez pe cineva bolnav (o fostă pacientă internată la NPI), mașina nu voia să se mai oprească din claxonat... și era ora 14:30. Nu puteam s-o las cu farurile aprinse (ca sa tacă) și să mă duc în vizita de circa o oră, deoarece mi s-ar fi consumat bateria... și-apoi, nu mai pornea deloc... Deci, stăteam foarte stingherită la volan încercând să sting ușor, ușor farurile (era sigur un contact defect), iar claxonul suna în continuare, ca o trâmbiță ce vestea judecata. N-aveam unde s-o duc la reparat, și fiind duminică, singurul electrician de mașini de care auzisem, nu era disponibil, nu-i știam telefonul. Așa că m-am rugat cu disperare ca Domnul să facă ceva. Claxonatul fără noimă continua, dar de Dacia mea s-a apropiat un tinerel, șoferul unei mașini de electrocasnice, (care inițial zâmbea crezând că mă joc la bord... . și probabil altcineva conducea).  I-am spus ce metehne electrice avea mașina mea (fără bănuiala că ar fi „posedată de un duh de claxonat”)... El nici nu și-a oferit ajutorul verbal, ci simplu, a luat o șurubelniță, a deschis capota Daciei, și... . . i-a tăiat claxonul. Ușurată că „i-a luat piuitul” i-am mulțumit din suflet și am dorit să-i fac un cadou. Dar dânsul a refuzat simplu și a dispărut cu mașina din zonă. Am vizitat-o pe fetița bolnavă și apoi m-am gândit cât de mică era probabilitatea să fie cineva duminica în preajma mea care să se fi priceput la partea electrică a autoturismului... . Pentru mine, necunoscutul acela generos a fost ca un înger al Domnului care I-a împlinit răspunsul rapid la ruga mea copilăroasă.

Morala întâmplării: deoarece mașina mea nu mai are claxon, și e mai bine așa, (semnalizează în tăcere), m-am gândit și eu să vorbesc mai puțin... și să scriu mai mult.

Lăudat să fie Domnul în veci!