"Canibali în costume"
Nimic nu distruge mai mult armonia dintre oameni decât cearta.
Izvorul amar al disensiunilor dintre oameni este reprezentat de mândrie: mândria de a avea întotdeauna dreptate. Conform cuvintelor înțeleptului, "mândria dă naștere doar la certuri" (Proverbe 13:10 NTR). Sursa certurile este presupoziția (de cele mai multe ori eronată) că dreptatea este de partea mea, iar celălalt greșește în mod intenționat sau înțelege greșit situația. Fără această îndreptățire de sine cearta s-ar stinge ca o lumânare l-a care i s-a terminat fitilul. În esență, cearta este încercarea fiecărei părți de a demonstra prin argumente (mai puternice sau mai slabe) că deține adevărul. Dacă unul dintre oponenți și-ar recunoaște înfrângerea, cearta ar lua sfârșit. Însă, gândirea "eroică" de tipul "mai bine mort decât înfrânt" ne face să ne încleștăm mai puternic ghearele în adevărul pe care-l susținem. Dorim cu orice preț să arătăm că avem dreptate.
Aerul devine apăsător, ca deasupra unui câmp de luptă. Simplele ciocniri de vorbe devin strigăte asurzitoare, lăsând în urmă răni sângerânde (care poate nu se vor cicatriza niciodată) sau chiar cadavrul adversarului. În acest context, avertizarea Sf. Apostol Pavel este pertinentă: "Dacă voi vă faceți rău unul altuia și vă mâncați între voi, aveți grijă să nu vă distrugeți unii pe alții!" (Galateni 5:15, NTR). De ce aseamănă Ap. Pavel cearta cu devorarea? Deoarece, după cum observa și Nicolae Milescu, "cearta şi războiul sunt apucături de fiară", nicidecum de om. Cearta ne face subumani; devenim canibali (îmbrăcați în costume). Nu există adevăr în numele căruia ți se cere să ucizi.
Hidoșenia disputelor constă în faptul că ele nu se termină niciodată cu un învingător și un învins; întotdeauna se sfârșesc cu doi învinși. Singura victorie posibilă într-o ceartă este împăcarea. Iar splendoarea acestei victorii constă în faptul că la ea pot lua parte ambele părți implicate.
"Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema." (Matei 5:9, Traducerea Sinodală).