Se apropie din nou Sfântul Crăciun, Sărbătoarea Naşterii Domnului. Deşi la naştere magii luminaţi şi ȋnţelepţi de la răsărit veniseră să I se ȋnchine şi să-I aducă daruri cum I se cuvin unui mare Impărat al lumii al cărui nume Il citiseră în stele, ȋncă din faşă, din leagănul din staul, pe pruncul nevinovat ȋl urmăreşte teroarea politică, perspectiva morţii. Iisus se naşte cu umbra crucii răstignirii deasupra ieslei, astfel încât Sărbătoarea Naşterii Domnului este preludiul „sine qua non” al Sărbătorii Ȋnvierii Domnului, un eveniment îl explică şi îl completează pe celălalt şi ambele marea taină a mântuirii neamului omenesc. Când steaua de pe cer s-a arătat magilor şi păstorilor, forţele ȋntunericului urzeau deja planuri, erau la lucru hotărîte să elimine orice competiţie politică. Astfel că dintru început trebuie să intervină Ȋnsuşi Dumnezeu Tatăl să le zădărniceasă planurile diabolice. Dumnezeu Tatăl trimite ȋngerul să sfătuiască pe Iosif şi pe Fecioara Maria să ia pruncul şi să o apuce pe calea exilului. Este prima confruntare a lui Iisus cu puterile ȋntunericului din locurile ȋnalte ale acestei lumi care vor să-i curme viaţa. Şi totuşi, când peste ani ȋşi va ȋncepe misiunea pământească de vestire a Împărăţiei lui Dumnezeu, Iisus ȋşi ȋnvaţă apostolii, ucenicii şi pe cei care-L urmau „să dea cezarului ce-i al cezarului”. Să i se supună adică aceluiaşi cezar ai cărui demnitari şi dregători aveau să-L condamne apoi pe Iisus pe nedrept la moarte pentru vina măsluită ȋn ascuns de subversiune, de subminare a puterii politice şi a ordinii publice.
Chiar dacă sunt precum oile ȋn mijlocul lupilor, creştinii sunt sfătuiţi să fie ȋnţelepţi ca şerpii şi inocenţi precum porumbeii. Ȋnsă contrar propensiunilor fireşti ale gândirii omeneşti, Iisus nu face o deosebire calitativă, valorică, a regimurilor şi sistemelor politice pe care ucenicii Săi să le urmeze sau să le respecte. Teocraţie, democraţie, despotism, „zoocraţie”, toate formele de guvernământ sunt de la Dumnezeu. Unele domnii sunt ȋngăduite de Dumnezeu să ne pedepsească pentru păcatele şi fărădelegile noastre, altele sunt folosite de Dumnezeu să ne ȋntărească sau să ne ȋncerce credinţa, alte regimuri politice sânt tolerate, altele ostile, altele indiferente faţă de credinţă, toate ȋnsă cu un rol ȋn planul divin de mântuire a lumii. Şi mai paradoxal pentru ȋnţelegerea omenească, tot după textul biblic, toate guvernele lumii acesteia sunt date pentru o vreme, când se apropie ȋmplinirea profeţiilor apocalipsei, pe mâna diavolului. Tot aşa pretinsese şi diavolul că lumea aceasta este a sa, când l-a ispitit pe Iisus după ȋntoarcerea Domnului din pustie, promiţându-i lui Iisus ȋmpărăţia acestei lumi pe care diavolul i-ar fi aşternut-o la picioare numai dacă Iisus i s-ar fi ȋnchinat lui. Ca frunza şi ca pleava ȋnsă, când le vine vremea şi sorocul, sau când se iscă furtuna, toate formele şi manifestările puterii politice ale acestei lumi se risipesc ȋn vânt, guvernările, aceeaşi marionetă coafată diferit, vin şi se duc, pleacă ai noştri şi vin tot ai noştri. Ceea ce adună Domnul ȋn urmă după seceriş ȋn hambarele veşnice ale Împărăţiei Sale sunt boabele mărunte şi smerite de grâu vânturate prin ciurul cu ochiuri dese al istoriei, grâu sfânt şi curat ca aurul din care ni se cere să dospim anafură pentru bolnavi şi săraci.
În panteonul roman unde erau expuse, promovate şi tolerate toate religiile neamurilor din orient până la marginile lumii cunoscute atunci ale peninsulei iberice ar mai fi fost loc şi pentru o „sectă” nesemnificativă de oameni săraci, de pesari şi perceptori, de filozofi şi profeţi mistici, de oameni de rând ori sclavi ȋn mare parte analfabeţi, de un trib rătăcit de „cristianoi” care, aflăm dintr-o scrisoare a lui Pliniu cel Tânăr, un guvernator roman, către mentorul său, marele ȋmpărat roman Traian, se sculau dis-de-dimineaţa, frângeu pâine ca fraţii şi cântau imnuri de slavă unuia din secta lor răstignit de romani. Numai ca ȋn acea perioadă a istoriei ȋmpăraţii romani ȋmbătaţi fiind de elixirile şi paranoia puterii politice şi militare se credeau înşişi divini şi nu concepeau altfel decât ca lumea să li se ȋnchine şi să li se aducă jertfe precum zeilor. Ori tocmai aceasta n-au acceptat să facă apostolii şi ucenicii Domnului şi pentru aceasta a preferat martirajul biserica primară care avea de acum împăratul său, pe İisus, fie că ȋmpărăţia Sa nu era din această lume. Puţină tămâie o dată pe an la altarul de sub statuia cezarului, ori să semneze un petec de papirus, o formalitate ȋn fond, ori, dacă erau mai ȋnstăriţi să-şi trimită slujitorii să aducă jertfe ȋn numele lor, şi birocraţia imperială ar fi tolerat poate şi ar fi trecut cu vederea „obscurităţile” teologice şi filozofice ale supuşilor creştini, obscurităţi faţă de care elita filozofică, politică şi militară romană era de fapt dezinteresată ori le considera doar simple superstiţii. Din Cartea Faptelor aflăm ȋnsă că adepţii noii religii gândeau altfel. De pildă, ȋn zelul lor misionar, Sfântul Pavel şi cei apropiaţi ai săi ajungând la Tesalonic şi grăind din scripturi despre vestea şi adevărul ȋnvierii şi al Împărăţei lui İisus „au tulburat” toată lumea astfel ȋncât cei care i-au găzduit pe propovăduitori au fost târâţi la „mai-marii cetăţii” şi acuzaţi că „toţi aceştia lucrează ȋmpotriva poruncilor cezarului, zicând că este un alt ȋmpărat: İisus”.
Ȋntr-adevăr, rostul şi rolul primordial al bisericii creştine a fost şi rămâne acela de a vesti venirea Împărăţiei lui Iisus Hristos. Politica bisericii este cea a crucii şi a ȋnvierii Domnului. Numai că prinsă fiind ȋntre lumea aceasta şi cea care va să vină, deci ȋntr-o escatologie pe cale de ȋmplinire, dar neȋmplinită ȋncă, ȋn realitate, de fapt şi de drept, biserica nu poate exista şi nici nu poate ignora spaţiul şi timpul istoric ȋn care se află şi nici responsabilităţile sale politice, morale şi sociale. Altminteri, ȋntre o credinţa teoretică, dezamorsată de problemele reale ale istoriei şi faptele inexistente ori invizibile ale utopiilor apostatice, n-ar mai rămâne decât umbra unei false pietăţi laice ori sacerdotale, adică fariseismul religios şi social, fariseism de care lumea n-a dus şi nu duce prea multă lipsă.
Contrar sensului de înţelegere comun, după ȋnvăţătura lui Iisus, Biserica Sa, credincioşii trebuie nu numai să fie ascultători faţă de cei din autoritate, dar trebuie chiar să se roage pentru aceştia. Numai că rugăciunea care se cere credincioşilor nu este ca tot aceea care sunt la putere şi prosperă să o ducă şi mai bine, ci pentru luminarea şi mântuirea acestora, pentru ca şi celor de la putere şi din autoritate să li se deschidă ochii şi inimile şi să devină mai buni, mai morali, mai drepţi, mai ȋnţelepţi, mai cu responsabilitate civica, socială şi politică, mai cu frică de Dumnezeu, pentru liniştea şi pacea cetăţii. De asemenea, ascultarea este cerută de la credincioşi atâta timp cât cei cu autoritate politică şi administrativă, legile acestora nu sânt ȋn voită contradicţie cu legile lui Dumnezeu şi ale firii sau premeditat şi planificat ȋndreptate ȋmpotriva legii lui Dumnezeu. Ȋn astfel de situaţie s-a dat şi se dă de fapt şi examenul de conştiinţă al celor credincioşi. Trebuie să aleagă dacă vor să facă voia lui Dumnezeu, indiferent de consecinţe, ori dacă aleg să facă voia coruptă a oamenilor, a celor din autoritate, sau chiar a celui rău.
Este drept ȋnsă ca ȋn toată această „ispită” a amestecului ȋn treburile lumeşti, biserica ȋşi asumă şi riscul de a-şi pierde propria vocaţie, echilibrul său interior şi mistic-spiritual, riscul de a confunda adevărurile relative cu adevărul absolut al lui Dumnezeu. Şi aceasta mai ales dat fiind faptul că există o politică a minciunii şi ȋnşelăciunii, şi lumea de astăzi este orbită exact de consecinţele unei astfel de politici făcute peste tot ȋn locurile ȋnalte, după cum există şi o politică a adevărului, a dreptăţii, a sacrificiului pentru alţii şi mai ales pentru cei mai mici, mai necăjiţi şi mai neajutoraţi dintre oameni. O politica pe care ȋnsuşi Iisus a făcut-o şi ne-a ȋnvăţat şi pe noi să o facem ȋn predica Sa de pe munte, prin lecţia Sa de pe cruce, izvoare de inspiraţie, ale redeşteptării şi ȋnvierii noastre ȋn duh şi adevăr, ale adevăratei libertăţi spirituale.
Negreşit, biserica este chemată spre o astfel de politică mântuitoare, pentru că noi nu putem să privim lumea condamnată, torturată şi ucisă pe nedrept, răstignită pe crucea suferinţelor de tot felul şi, făţarnic şi fariseic să pretindem că biserica nu face politică. Falsul pretext că biserica n-ar face politică ȋngăduie astăzi noului ateism militant să dicteze ceea ce ateiştii, umaniştii relativişti, agnostici sau antiteişti consideră şi promovează a fi drept, bun, frumos şi adevărat. Şi tot aşa şi cu ideea că biserica ar fi separată de stat cu un zid de netrecut, de parca biserica n-ar fi formata din oameni, sau ar fi deja ridicată la ceruri şi nu ar mai fi pe pământ. Aceast pretins principiu de neamestec al politicii cu religia ȋngăduie celor mai aberante culte, ideologii şi „isme” să triumfe mai peste tot ȋn lume în numele libertăţii de gândire şi expresie.
Lipsa de curaj a bisericii de a lupta pentru ceea ce este adevărat, bun şi drept, a făcut ca istoric slujbaşilor bisericii să li se rezerve o funcţie mai mult sau mai puţin decorativă în panteonul elitei intelectuale şi politice, rolul celui neputincios, doar tolerat, câteodată neavând încotro şi fiind deci nevoit să nu aibă altă şansa decât cu voie sau fără voie să îngăduie şi chiar să binecuvânteze fărădelegile şi blasfemiile impuse de mamona, stăpânul temporar al acestei lumi. Este una să întorci obrazul celălalt persecutorilor şi alta este să-ţi roşească obrazul datorită compromisului şi complicitaţii cu agresorii şi cei care lovesc în aproapele nevinovat, omul, şi tradiţiile sale sacre. Ori ceea ce a dus la tăierea capului lui Ioan Botezătorul şi la şirul neîntrerupt al sfinţilor, profeţilor şi eroilor mărturisitori din toate timpurile, sângele lor fiind sămânţa sacră din care a crescut biserica, a fost exact acel refuz de a se compromite moral, de a accepta fărădelegea, de a-şi deforma caracterul şi conştiinţa şi numi cu bunăştiinţă răul bine şi binele rău, adevărul mincină şi minciuna adevăr, adică a comite păcatul de neiertat împotriva Sfântului Duh, duhul bisericii.
Textul sfânt ne învaţă că fiecare în parte din creştinii conştienţi de problemele cetăţii, precum şi creştinii care prin vocaţie şi profesie sânt sau devin parte din suprastructura politică, din anturajul social şi religios oficial, trebuie să-şi ducă mai departe chemarea, să-şi împlinească rolul şi responsabilităţile pe care le au în sistemul politic şi administrativ al statului. Soldatul trebuie să continue să poarte sabia şi să fie mulţumit cu solda pe care o primeşte, perceptorul trebuie să colecteze taxele dar să nu înşele pe alţii, să nu ia mită sau „şpagă”, să nu-şi însuşească ceea ce nu i se cuvine.
Spre deosebire de legea omenească unde de cele mai multe ori nu este crimă atunci când puteai să faci un bine şi nu l-ai făcut, după legea divină nu este o binecuvântare şi Dumnezeu te poate osândi pentru faptul că ai trecut pe langă rănitul şi năpăstuitul de la marginea drumului şi nu te-ai oprit să-i dai o mână de ajutor precum a făcut samariteanul milostiv. Tot astfel nu te poţi înhăita sau face tacit compromis cu lupii istoriei care mănâncă turma, nu poţi pretinde că lumina este întuneric şi întunericul lumină, mai ales când Dumnezeu te-a binecuvântat cu suficient spirit de discernământ şi cu harul duhului sfânt să te ajute să cunoşti şi să distingi adevărul şi adevarul să te facă liber. Ontologic, şi prin participare şi prin absenţă ori indiferenţă politică, omul religios ca şi ateul convins sânt „animale politice”. Diferenţa devine evidentă însă la nivelul moral şi cel al conştiinţei dacă un om prin naştere ori educaţie se dovedeşte a fi lup sau miel, sau dacă este lup în odăjdii de oaie. Această condiţionare şi de comportament demonstrează dacă de fapt credinţa religioasă le determină oamenilor idealul politic şi responsabilitatea socială, ori dacă dimpotrivă, politica pe care o fac le determină religia şi credinţa, ori lipsa acestora.
Autorităţile politice şi religioase din timpul misiunii pământene a lui Iisus, dar chiar şi apostolii neluminaţi încă de harul pogorât la Rusalii, au înţeles intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, expeditiva, nedreapta şi convenienta judecată facută de Pilat, ca şi răstignirea, ca pe nişte evenimente politice per se. Ȋncă înainte de patimile săptămânii mari apostolii îşi făcuseră socoteli politice personale, se sfădiseră care dintre ei să fie mai mare în dregătoria noului regim politic, iar mama a doi fraţi dintre apostoli îl chiar rugase pe Iisus să aşeze fii săi, unul la dreapta şi altul la stânga tronului Său de domnie. Aceeaşi ispită şi înţelegere lumească a politicii şi a aşteptărilor apocaliptice, confuzia soteriologică între istorie şi escatologie, vor face necesară şi universal aclamată venirea la putere şi în glorie în această lume a anticristului, a falsului mesia, pe care oamenii îl vor onora şi slăvi ca pe adevăratul mesia, ca pe o personalitate politică şi carismatica, iubitoare de pace şi filantropie.
Contrar aparenţelor, nu prea este nimic în această lume care să nu fie într-un fel sau altul politic. De aceea nici biserica nu se poate retrage în pustie ori în catacombe, nu poate ignora politica, preocupare trecătoare precum istoria şi lumea, dar oricum o realitate imanenta, parte intrinsecă din ceea ce suntem şi facem în această lume. Biserica nu trebuie însă să confunde puterile spirituale cu puterile politice, fiindcă oamenii, credincioşii şi necredincioşii, slujesc puterile care îi posedă, care îi atrage şi îi fascinează politic ori spiritual. Puterile lumii acesteia şi puterile cereşti sânt într-un continuu război spiritual nevăzut. Lupta se duce pentru eul nostru, pentru sufletul nostru, pe baricadele politice ale acestei lumi, pentru a se alege spiritual răul de bine pentru lumea aceasta şi cea de apoi. Religia este în genere folosită ca pretext, în bine şi în rău, ca o mască a puterilor din acest „theatrum mundi”. Toate sistemele politice inclusiv cele militant ateiste, sau exclusivist umaniste, se folosesc de biserică precum lupul de blana oii pentru a ajunge la stână, până când prin disimulare şi înşelăciune îşi ating scopurile.
Fiind compusă din oameni, pe lângă rolul şi vocaţia religioasă, biserica „ipso facto” îşi asumă şi un rol social şi politic. Ȋnsă ispita membrilor bisericii, a mădularelor lui Hristos, de a renunţa la misiunea divină la care biserica este chemată, de a se angaja politic la schimbarea lumii acesteia şi atât, este o ispită demonică. Este ispita creării în lumea aceasta a unui „creştinism fără Dumnezeu”. Iisus Ȋnsuşi admonestează pe diavol să stea înapoia Sa, dar şi pe cel dintâi dintre apostoli, pe Petru, pe care îl asemuie diavolului atunci când Petru îi sugerează lui Iisus să se abată de la misiunea cerească încredinţată de Tatăl, deşi ştia bine că misiunea Sa pământească avea să se termine pe „Via Dolorosa” şi în moarte pe cruce.
De aceea şi chemarea primară a Bisericii rămâne înfăptuirea Ȋmpărăţiei lui Dumnezeu prin harul şi puterea Duhului Sfânt la care se adaugă efortul şi voinţa omenească liberă de a alege dacă i se închină lui Dumnezeu sau lui mamona. Biserica face deci politica sfântă a cerului, dar prin dimensiunea sa istorică şi socială, individuală şi colectivă, este oricum parte din politica bună sau rea a acestei lumi. Deci problema nu se pune atât dacă biserica face sau nu politică, pentru ca oricum face, ci întrebarea cu repercusiuni eterne este dacă biserica prin atitudinea şi acţiunile sale, ori prin simpla tăcere, face politica bineplacută lui Dumnezeu.
Sărbători fericite la toţi şi pe pământ pace şi între oameni bunăvoire!
Copyright © 2016 Marin Mihalache