Am venit în lume, călători spre moarte,
Omul înțelege, știe- nu se teme!
Ba amână clipa, ba o dă deoparte.
Doamne, pentru ce
Nu venim la Tine un ceas mai devreme?
Câtă suferință-i până nu mai e
Glas ca să ne cheme?

Oropsiți în toate, fii din văduvie,
Vor s-alunge răul, răul nu se duce,
Poartă chin zadarnic, fără să Te știe.
Doamne, pentru ce
Nu-nțelege lumea că-i un drum și-o cruce?
Câtă suferință-i până nu mai e
Mână să ne-apuce?

Stă nedăruită efa de făină
Și orfanii lumii jinduiesc pe-afară;
Șade banu-n suflet, scoate rădăcină.
Doamne, pentru ce
Mierea când hrănește, fierea-i tot amară?
Cătă suferință-i până nu mai e
Mână să ne ceară?

Ne-ai lăsat Scriptura pentru chibzuire,
Dar cu mintea noastră facem altă lume
Mică și frivolă, plină de-amăgire.
Doamne, pentru ce?
Câtă suferință-i până nu mai e
Har să ne îndrume?

Îngerii se-ntreabă: Oare pentru ce?
Iar stăpânul lumii stă să ne demaște...
Și, văzând că altă cale nu mai e,
Prin verdict suprem,
Ai murit pe cruce pentru a ne naște!
Ca recunoștință, noi îți aducem
Câte-o rugăciune, câte-un recviem
Și c-un „Doamne, Doamne!” Te omagiem
La Crăciun și Paște.