Lăcrimează-n atmosferă

Lăcrimează-n atmosferă
Printre raze aurite
O chemare austeră
Pentru minți „nelămurite”

Conștiința resurectă
Rugile ce zboară-n grabă
Din inima circumspectă
Și-ocupată cu altă treabă...

Îmbulzim „cuvinte culte”
În minți puțin știutoare,
Că ne îngâmfă să ne-asculte
„Rugile înălțătoare.”

Înaintea Domnului,
Venim tot cu vorbe multe
Ca înaintea omului
Pretinzându-I să ne-asculte

Și-aruncăm atâtea plângeri
Către Tronul Îndurării
Că și oștile de îngeri
Simt povara întristării...

Ne dorim „lume perfectă”
Și dorințele-s fierbinți...
Dar inima-i circumspectă
Cu nevoia de-a fi sfinți!

Zugrăvim în minte căi
De pricopsire materială
Și orbecăim prin văi
De sărăcie spirituală!

Râvnim a zbura pe aștri,
Născocim mulțimi de planuri,
Dar meschini și-n duh sihaștri
Nu râvnim la sfinte daruri.

Ne-alegem firesc cărarea
Și-apoi rătăcim pe drum
Căutând cumva salvarea
Ce n-apare nicidecum

Căci privind în zări albastre
Ne-am oprit cu ochii-n soare
Închinându-ne la astre,
Parcă n-am avea suflare...

Firea-n noi scopu-și atinge
Alungând pe Duhul Sfânt
Și pe-a morții căi ne împinge
Fără drepturi de cuvânt...

Privim bolțile albastre
C-o privire-n care încape
Numai pofta firii noastre
Și-am vrea Cerul s-o adape!

Viața însăși ne întreabă
Încotro ne îndreptăm
Și din starea asta oarbă
De ce nu ne deșteptăm...

Însăși viața ne impune
Să ne îndreptăm privirea
Într-un duh de rugăciune,
(Căutând din plin sfințirea)

Către Bunul Creator.
Nu cu plângeri peste plângeri
Ci cu-n duh mulțumitor
Să-i încânte și pe îngeri!

Și inima să ne fie
O atmosferă minunată
De pace și bucurie,
Și lumină adevărată.

Astfel, tot ce ne înconjoară
Va străluci de speranță
Și cei care trag să moară
Vor primi o nouă viață.

03/01/2015*Ioan Hapca
(Zaragoza)