Erau străini. Pescari trudiți,
cu fața suptă ca smochina.
Și-ar fi rămas tot risipiți
ca niște maci printre căpiți,
de nu i-ar fi cules Lumina!

Erau străini. Și-ar fi rămas
îndepăratați pe totdeauna.
Dar când acel ciudat rabin
schimbă la Cana apa-n vin,
ei au simțit că toți sunt una!

De-atunci prin câte au trecut!
Cum mai puteau străini să fie?
Așa a vrut Isus cel bun
ca-ntr-un sublim trecut comun
să-i lege-n snop pe venicie!

Și-n adevăr, de-atâta har
ce-l revărsa mereu Prea'naltul,
simțeau pescarii-n piept un jar,
simțeau că-i leagă un fierar
c-un lanț de slavă unul de-altul.

Căci ei priveau cum zi de zi
Isus lucra mai grele semne.
Vedeau cei orbi, vorbeau cei muți,
ieșeau din oameni belzebuți,
neașteptând să-i mai îndemne.

Pe ape L-au văzut umblând,
cum n-au văzut nicicând străbunii.
Și, unii-ntr-alții-nghesuiți,
au stat și L-au privit uimiți
când El dădea porunci furtunii.

N-a întâlnit în drum vreun mort
fără să-i lase gol sicriul.
Le-a dat cu drag tot ce-a cerut,
și pâini și peste cât au vrut,
și-a prefăcut în Rai pustiul.

Pe-un munte-nalt S-a arătat
sclipind măreț, ca veșnic Rege.
Și-atâtea taine din Cuvânt
n-a mai fost nimeni pe pământ
le fel ca El să le dezlege!

Apoi, spre cruce a pornit
să-Și scape turma Lui pribeagă.
Uimiți, el L-au văzut plecând
între ostași, ca miel plăpând,
El, ce crease lumea-ntreagă!

Ei au fugit plini de fior.
Dar casa-n care-au stat deoparte
s-a zguduit asupra lor
când tainicul Învățător
ieși din trupul cel de moarte.

Și-a treia zi intră de-a drept
prin zidul casei: -Pace vouă!
De patru mii de ani v-aștept.
Priviți-Mi rana cea din piept
priviți-Mi mâinile-amândouă.

Pe țărm Îl întâlnirăiar,
El Își pusese blând tunica
pe pâinea caldă din ștergar.
Iar peștii sfârâiau pe jar.
-Copii, ați prins ceva? - Nimica.

Și când spre cer, din micul grup,
urcă ușor ca un răsuflet,
ei toți erau ca roiu-n stup:
un singur gând, un singur trup,
un singur dor, un singur suflet!

Și-astfel, uniți și-nfiorați,
în acel ceas de duioșie
nu mai erau străini, ci frați
cu mii de lanțuri ferecați
de Dumnezeu, pe veșnicie!

Iubiții mei, voi, frați creștini,
frați de-ncercări și de Betanii,
și noi am fost cândva străini
și-am fi rămas ca niște spini
purtați de vânt și de pierzanii.

Am fi rămas ca pleava-n zbor
când se învolbură din ciururi,
ca reci baloane de săpun,
căci fără un trecut comun
și noi am fi străini de-a pururi.

Dar El, Isus, pe toți ne-a smuls
sărind pe stâncile genunii.
A alergat cu drag și-a plâns,
la pieptul Său străpuns ne-a strâns
și ne-a legat în snop cu funii!

Da, ne-a legat, prin Duhul Sfânt,
cu-atâta har, mai sus de Lege,
cu-atâtea bucurii și-a avânt,
că nu e nimeni pe pământ
să poată să ne dezlege!

Și-acum... ne despărțim. E-un pas
e-o clipă... care ne desparte.
Dar noi suntem un singur glas,
un singur duh, un singur vas,
și-aici, și dincolo de moarte.

O, rămâneți cu bine dar,
cât firul vremii se va toarce!
Da, rămâneți cu ochii sus,
căci voi știți bine că Isus
cum a zburat așa Se-ntoarce.

O, rămâneți cu bine-acum,
surori și frați, păstor și turmă!
Oriunde-om fi , în orice-ungher,
noi știm că ni s-a dat din Cer
o viață care nu se curmă.

Vă zicem: Pace! Bun rămas!
Dar nu cum orice om ar spune.
În bucurii și în impas,
pe-aceste bănci, în orice ceas
vom fi cu voi în rugăciune...

Și se vor spune poezii...
Și, poate, răscolind cenușa,
când poezia va-nceta,
veți spune: -Asta o spunea...
știi cine? -N-am uitat... Păpușa...

Rămâneți, dar , cu bine frați,
în mărturia înțeleaptă!
Căci nu pe țărm galileean,
ci sus, pe veșnicul liman,
Isus cu pâini cerești ne-așteptă!

Și când spre nuntă vor zbura
toți cei chemați în zarea-albastră,
urcând la rândul cetei lor,
noi vom pleca de-aici în zbor,
căci voi, voi sunteți ceata noastră!

Iar dac-am lăcrimat puțin...
O, nu mai spuneți nimănuia...
Așa-i când sufletul e plin...
Mărire Tatălui Divin
și lui Mesia! Aleluia!