O, Stâncă Divină, Măreț Salvator,
Îngeri Ți se-nchină, Te laudă în cor,
Piatra lepădată sus pe Calvar,
Ești viu, o minune, un râu milenar.

E timpul din glorii, să vii pe pământ,
Coboară din slavă Luceafăr Preasfânt,
Lumină din ceruri, fără sfârșit,
Coboară pe unda soarelui iubit.

Pătrunde mesajul, din ceruri trimis,
În cartea sublimă, cuvântul prescris,
În lume pătrunde, adânc mai adânc,
În cele patru colțuri de pe pământ.

E forfotă mare, mesajul e greu,
Vorbește puternic despe un Dumnezeu,
Ce spune că vine de Tatăl trimis,
Să-și ducă aleșii în Paradis.

În Franța, în China, Regatul Unit,
America, Spania și în Kuwait,
Răsună puternic mereu ca ecou,
"E gata să vină al nostru Erou!"

Sunt oamenii simpli, ce-așteaptă smeriți,
Iar alții spre ceruri privesc cam uimiți,
Alții-n nepăsare, pășesc pe-al lor drum,
Iar alții-n distracție... n-ascultă, oricum.

Se-aude strigarea, pământul uimit,
Privirea spre ceruri și-a ațintit,
Se vede în zare un mare-Împărat,
Cu glorii și slavă încoronat.

Durere se vede, pământu-i cuprins,
De forfotă mare, de lacrimi și plâns,
Căci iată, cuvântul ce-a fost proclamat,
Astăzi se-mplinește cu adevărat!

Un glas ca de tunet, se-aude grăind:
- Veniți voi ce-n teamă, ați trăit pe pământ!
- Dar, Doamne! rostește un glas depărtat,
- Cum aș putea Doamne, ca să fiu luat?

Iar vocea de tunet, răspunde cu dor:
- Lăsat-am Cuvântul ca îndrumător!
Și-apoi, robii Mei ce ades au lucrat,
S-arate lumina, dar n-ați ascultat!

Bolnavi în spitale cu dor așteptau,
O mână întinsă, ce nu o primeau,
O vorbă frumoasă, măcar un cuvânt,
Un braț ce iubește, o rugă plângând.

La colțuri de stradă sărmanii plângeau,
Dar nepăsătorii, cu toții treceau,
Căci nu mai mergea, niciun samaritean,
Să-ntindă o pâine acelui sărman.

Și cine să meargă la văduve, orfani,
Când lumea se-neacă în pofte și bani,
Căci cei ce așteaptă cu dor un cuvânt,
Rămân în durere, suspină și plâng.

Și lacrima cine-o mai șterge pe-obraz?
Când suflete gem în dureri și necaz,
Când totul se stinge și totul e gol,
La cine să ceară, un om ajutor?

În rugă, în noapte, străjeri adormiți,
La post veghetorii sunt ațipiți,
Nu-i nimeni o rugă să-nalțe plângând,
Nimic nu se-aude de pe pământ!

În post, în veghere, cei mulți au uitat,
Căci și de mâncare, s-au îmbuibat,
Dar cine să lupte, jos pe pământ?
Cine să mai vrea să fie mai sfânt?

Am plâns cu durere, privind înspre voi,
Trimis-am și îngeri, au venit înapoi,
Cu lacrimi pe față, cu chipu-ntristat,
O, ai milă Tată, căci n-au ascultat!

Doar cei mai puțini privit-au în sus,
Pe culmi de speranță, cuvântul au dus,
În lumea întreagă s-ajungă la voi,
Dar tot în păcat ați rămas, tot mai goi.

Acum, către voi, iubiți credincioși!
Ce-n luptă 'nainte ați mers tot voiosi,
În sus să zburăm, pe aripi de vânt,
Căci mult ați răbdat pe acest pământ!

Sculați din morminte, eroii de sus,
Ce n-ați renunțat nicicând la Isus,
Și voi, ce în luptă, cu dor ați luptat,
S-ajungeți acasă... l-al vost' Împărat!

Cu zâmbet pe față eroii s-au dus,
Și plini de speranță, zburând spre Isus,
Rămâne pământul, căci spre infinit,
Zburat-a speranța și totu-i... sfârsit.

Iar tu ce asculți al milei cuvânt,
Nu sta-n nepăsare, ci luptă plângând,
Căci vine Mesia curând pe alb nor,
Ești gata să zbori cu îngerii-n stol?

Dacă nu ești gata, cu lacrimi îți spun,
Să îți cureți haina, căci El e pe drum,
Cu haina curată, așteaptă-L oricând,
Ca să zbori în slavă, de pe pământ.

Ca să zori în slavă, însă nu oricum,
Ci plin de putere pe-al cerului drum,
Să-nalți sus drapelul de biruitor,
Cu slavă, cu cinste, mai sus... înspre nor!