A căzut o stea,
steluţă de nea,
pe urechea mea,
şi mi-a povestit,
până s-a topit,
basmul unui vis,
pe care l-am scris,
— pentru cei mărunţi,
nu pentru cărunţi —.
Şi steluţa mea
astfel povestea:

"Mări, se făcea
şi se năzărea...
prin vâlcele sumbre
şoptitoare umbre...
Şi-auzeai cum gem
lângă Betleem
oile, stând ghem,
câinii când şi când,
vitele pe rând,
molcom rumegând.

Iar colo în şură
peste-ngrăditură
se uitau, pleoştite
şi nedumerite,
caprele zburlite.
Se-ndesau amarnic
către cel comarnic,
pe-un mieluţ să-L vadă
în ieslea de zadă,
pe-un mieluţ plăcut
cum n-au mai văzut
să fi fost născut
într-un aşternut
bun doar de... păscut.
Şi Cel miel curat
plângea-nsomnurat,
cu părul inele
şi cu gene grele.

Numai biet măgarul
ce purta samarul
pricepu tot rostu´:
— "Ăsta... nu-i de-al nostru!...
Ochii doar mi-arunc
şi pricep că-i prunc,
copil de păstori
sau de călători...

Atunci ţapii, ciutele
şi caprele slutele,
cu toate cornutele,
capul şi-l dădură
mai fără măsură
peste-ngrăditură.
Sprinten ca o coarbă,
mestecând în barbă
un firuţ de iarbă,
ţapul de îndată
s-a urcat pe-o roată
şi-a sărit buimac
sus pe-un bulumac,
vrând fără ruşine
să vadă mai bine
omenescul fiu.
Iar un ied zglobiu
behăia mereu:
— Neneee... vreau şi eeeu...

Numai Dumănica
n-a-nţeles nimica.
Şi-a cuprins-o frica.

Şi atunci măgarul
ce purta samarul,
cum sta mai deoparte,
spuse, ca din carte:
— Ei, sunt multe-n lume!
Să le ştii anume,
va să fii umblat
ţări în lung şi-n lat,
ape-n curmeziş,
culmi de munţi pieptiş,
fiare să răpui...
precum eu făcui!...
Şi-apoi nu-i oricine
un măgar ca mine!
V-am mai spus, îmi pare,
să sunt de neam mare:
că eu în Sihar
am un unchi măgar
la un cărturar.
Şi că, după tată,
— ştie lumea toată —
mi se trage viţa
chiar din măgăriţa
ce-o purta în ham
însuşi Balaam!
Deci, mai din bătrâni,
mai umblând prin stâni,
multe am în sac!
Dar... mai bine tac,
poate nu vă plac.

Un mieluţ bălai
prinse iute grai:
— Haide, moş Asine,
zi-ne încă, zi-ne!
Că eu tare-aş vrea
să aflu ceva.
Uite, ieri, un baci
povestea dibaci
că i-a spus un vraci
despre un prooroc
tot de prin Iudeea
(de-i zicea... Miheea)
care-a scris răvaş
că-n acest oraş
are să se nască
Odrasla cerească,
Marele Păstor
şi Izbăvitor,
carele va şti
şerpii birui!
Şerpii birui!...
Oare-aşa va fi?

Iar cel întrebat
zise apăsat:
—Da!... E-adevărat.
D-apoi ştiţi voi oare,
când va fi El mare,
cine-L va purta
pe spinarea sa
ca pe-un heruvim,
în Ierusalim?
— Păi... nu ştim! nu ştim!
— Să vă spun atunci.
(Că voi sunteţi prunci...)
Cel ce-L va purta
pe spinarea sa
va fi... un asin...
de ştiinţă plin
ca un cărturar,
ca un fariseu!
(Poate-oi fi chiar eu!...)
Eu, de mă-ntâlnesc
cu-acel Fiu ceresc,
iute-L şi ghicesc.

Şi tăcură toate
vitele mirate.

Numai Dumănica
n-a-nţeles nimica.
Şi-o cuprinse frica...

Atunci o oiţă
cu ochi de crăiţă,
cu glăscior sfiit,
astfel a grăit:
— Eu eram odată
pe-o iarbă-nspicată.
Şi-am văzut în zare
un chip ca de soare
ce zbura aproape
şi striga pe ape
că Isus Păstorul
şi Izbăvitorul
va fi dus pe uliţi
prejmuit de suliţi,
blând şi fără glas
în al morţii ceas,
precum mergem noi
noatine şi oi...
Că va fi hulit
şi batjocorit,
pe lemn ţintuit.
Că-n ceasul de sânge
norii se vor strânge,
munţii se vor frânge,
îngerii vor plânge...

— Asta nu se poate!
se porniră toate.
— Voi sări să-L apăr,
din coarne să scapăr!
zise din proţap
inimosul ţap!
— Dar nici noi, berbecii,
n-om sta ca dovlecii!
Coarnele le-om face
sfredel de bărdace,
foarfec de cojoace,
pentru cel ce-ar fi
şi ar îndrăzni
Pruncu-a-L necăji!
Fie om duşman
sau şarpe viclean!
— Eu... (îmi ştiţi amarul)
glăsui măgarul,
...numai o copită
bine potrivită
în acel zevzec,
şi-apoi pot să plec,
că tot dau în sec...

Dar atunci deodată
o capră tărcată
a rămas mirată,
cu gura căscată,
cu ochii ţintiş
către-acoperiş,
de unde, furiş,
dintr-un ascunziş,
cobora pieziş,
cobora în jos
şarpe veninos,
cu luciri sticloase,
cu limbile scoase,
cu trupul molatec,
cu ochi de jăratec,
iscodind sălbatic.

Iute bieţii boi
se dau înapoi.
Capre, ţapi şi miei
se bagă sub ei.
Tremură-n proţap
inimosul ţap,
legănând în barbă
firul lui de iarbă.
Iar sărman măgarul,
ce purta samarul,
privea tulburat,
cu capul plecat,
pe genunchi lăsat
şi dând în vileag
coada ca un steag
ca semn înălţat
că se dă mâncat...

Numai Dumănica
nu ştia nimica.
Dormea mititica...

Şarpele venea
şi se cobora.
Ceata tremura
măgarul gemea.

Dar atunci... Minune!
Cine-o poate spune?
Toţi privesc grămadă
la ieslea de zadă
unde Bălăiorul
a întors căpşorul,
ochii Și-a deschis,
ca din zări de vis.
Că în ei juca
Şi în ei sclipea
blândă mângâiere...
dar şi o putere!
Flori de busuioc...
dar şi-un arc de foc
săgetând pe loc!

Şarpele se-opreşte
şi înmărmureşte,
neputând să-L vadă,
neputând să şadă.
Bate-ncet din coadă.
Parcă se înnoadă,
parcă se deznoadă...
Apoi, zdup! grămadă
drept sub o cireadă
păgubaş de pradă.

Iar toţi cei din şură
stau şi tac din gură
şi privesc amarnic
ieslea de comarnic
şi privesc umil
tainicul Copil.

Doar abia târziu
prind a îngâna
unul altuia:
— Oare nu cumva?...
— Oare nu cumva??...

Dar steluţa mea,
mări se topea...
basmul contenea...