Simt cum puterile scad tot mai mult
Şi mă simt zi de zi mai bătrân cu ceva,
Cu o clipă, o oră, un veac...
Caut orizonturi pierdute în timp,
Fete Morgana sau poate altceva.
O undă rotundă în râul tăcut,
Se lasă sedusă de val și,
Icognito, la fel cum s-a născut,
Așa se pierde în marea uitării...
Ne plânsă, ne revendicată de nimeni!
Doar ochiul meu îi plânge pieirea!
În ea s-au adunat atâtea doruri,
Cuvinte nerostite, înfrângeri...
Și totuși, a făcut mult bine!
A luat odată cu ea în adâncuri,
Trecutul, eșecul, durerea!
Le-a dus departe, lăsându-mă
Pradă sentimentelor confuze,
Născute în amurguri însângerate.
Un efort în plus, o liniștire de-o clipă,
Iar apoi, un abandon total,
În brațele infinitului...
Un ultim strigăt, o ultimă rugă,
Un ultim zbor spre înalt,
Un zâmbet larg,
Ce spune mai mult
Decât aş fi putut vorbi eu,
Într-o viață întreagă!

18/02/17, Barcelona-Lucica Boltasu