Speranța mea, născută-n deal sub Cruce
Când am băut din Râu de Apă Vie,
S-a avântat pe-o Cale ce străluce,
Pe-ai Jertfei lumeni, înspre veșnicie.

Speranța mea s-a dezbrăcat de humă,
S-a înălțat ca aburul pe-ogoare,
Mai sus, mai sus, lăsând norii în urmă,
Ca o scânteie se scaldă în Soare.

Speranța mea nu se îneacă-n tină,
Și-a sfărâmat sinapse, lanțuri grele,
Ajunsă-n Țara-n care nu-i străină,
Clipește necurmat, Stea între stele.

Speranța mea, pe-o mare ca de sticlă,
La Tronul sfânt îmi cată mărturia,
Mă-ndeamnă iar și iar să mai rabd încă,
Să lupt căci în curând vine Mesia.

Speranța mea mă leagă de un Nume,
Cu firul depănat de pe orbită,
Sunt iernile mai reci, dar mai puține
Și voi ajunge-n Țara mult dorită.

Speranța-mi este o sabie de foc,
Despică norii, pâcla lumii deasă,
Scânteie pe Calea pe care mă-ntorc,
S-ajung la Ținta Iubirii, Acasă.

Mă va cuprinde Mirele în brațe,
Nimic nu poate să fie mai frumos,
Acolo se vor Împlini Speranțe,
În Dragostea eternă, în Isus Cristos.

Amin!