Numele acestei conferințe este „Cum să ne luptăm pentru bucurie?” sau „Când nu-L doresc pe Dumnezeu”. Și am spus că scopul acestei conferințe nu este acela de a vă crește comoditatea, ci acela de a susține sacrificiul dragostei. Sper că aceasta este clar. Am mai spus de asemenea că scopul este acela de a ne alătura lui Dumnezeu în a afișa gloria Lui în lume, pentru că Dumnezeu este glorificat cel mai mult în noi atunci când noi suntem cel mai satisfăcuți în El. Așadar urmărirea bucuriei noastre în El este o urmărire a slavei Lui. Apoi am început unele clarificări, sunt 4 la număr, iar una dintre ele am lămurit-o aseară, rămânând încă 3. Cea de aseară a fost: „Lupta pentru bucurie este o luptă pentru bucurie în Domnul.” Deci nu este o luptă pentru bucurie în general. Îmi aduc aminte de o conversație pe care am avut-o cu un președinte de seminariu în care el critica termenul de „hedonism creștin". El a avut fixat în mintea lui, că înțelesul filozofic pentru cuvântul „hedonism” a fost că bucuria devine criteriul pentru bine și rău. Și chiar este un astfel de înțeles istoric cuvântul „hedonism”. Un hedonist, în sensul grecesc vechi, a fost cineva ce spunea că: „Orice te face fericit este bine și corect. Iar orice te face nefericit este greșit.” Iar el a luat această definiție, a aplicat-o la ceea ce eu i-am explicat, iar el a spus, „Aceasta e o ideea proastă, Piper! Tu nu ar trebui să promovezi hedonismul creștin.” Iar răspunsul meu este acela că hedonismul creștin nu transformă fericirea într-un intrument de măsurare pentru bine și rău. Hedonismul creștin îl face pe Dumnezeu Instrumentul de măsurare pentru bine și rău, și spune: „Este un păcat să fii nefericit pentru așa ceva!” Iar treaba aceasta este foarte serioasă. Hedonismul creștin îl face pe Dumnezeu în Cuvântul Său, Instrumentul de măsurare pentru bine și rău, fie că ție îți convine sau nu aceasta. Și este un păcat să nu-ți placă. Prin urmare sunt înrolat într-o cruciadă menită să-i ajute pe oameni să fie liberi din acel păcat teribil de a fi iritați când vine vorba de autoritatea lui Dumnezeu asupra vieților lor.

    Hedonismul creștin nu face din fericire un dumnezeu. Ci spune că orice te face pe tine cel mai fericit este dumnezeul tău! Iar aceasta este o treabă serioasă, pentru că bisericile noastre sunt umplute cu oamenii pentru care Dumnezeu nu este partea lor: „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.” Acest verset fiind fals pentru ei. Ce oare a vrut să zică David când a scris asta în Psalmul 73? Sau în Psalmul 16? „Păzește-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred. Eu zic Domnului: ‘Tu ești Domnul meu, Tu ești singura mea fericire!’” Așadar hedonismul creștin este într-o cruciadă cu scopul de a cauza oameniilor să nu mai fie repulsivi în ceea ce înseamnă Dumnezeu să fie totul în toate. Ci mai degrabă să fie răvășiți de priveliștea lui Dumnezeu ca fiind autoritatea absolută, suverinitatea absolută, dreptate, înțelepciune, adevăr, iubire, putere absolută. Este un păcat să nu-ți placă aceasta. Prin urmare, ne luptăm pentru bucurie. Aceasta a fost clarificarea numărul 1, adică este bucuria în Dumnezeu, nu bucuria în general, aceea pentru care noi ne luptăm.

    Priviți acum, dar, clarificarea numărul 2. Noi trebuie să luptăm, chiar dacă bucuria este spontană și un dar divin. Bucuria în Dumnezeu este o roadă a Duhului Sfânt, Galateni 5:22, tu nu poți s-o faci să se întâmple imediat... Am ținut ridicat aseară degetul mic, și indiferent cum mă simt pot să zic: deget apleacă-te, deget ridică-te, deget apleacă-te, deget ridică-te. Este uimitor, nu-mi pot da seama cum funcționează creierul meu. Dar nu pot face același lucru, dacă atunci când mă trezesc dimineața sunt într-o stare proastă: „Fii fericit, fii fericit, fii fericit!” Nu funcționează astfel pentru tine, nici pentru mine, nici pentru nimeni. Este un dar. Apare într-un mod spontan ca răspuns la alte lucruri, tu nu comanzi când să se întâmple, se întâmplă doar. Bucuria se întâmplă. Ăsta da mesaj pentru un abțibild de lipit pe mașină.

    Atunci, dar, pentru ce trebuie să ne luptăm? Acest cuvânt, „luptă”... Nu-mi place cuvântul acesta, să nu cumva să transformi viața creștină într-o luptă. Îmi place când vorbești despre bucurie, nu-mi place când vorbești despre luptă. Când le pui împreună devin confuz. De ce trebuie să luptăm? O să mă întorc de unde am plecat, 2 Corinteni 1:24: „Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră; căci stați tari în credință.” Iar acel cuvânt „lucrăm”, este un alt fel de a spune „luptăm". Nu te-ar face nicidecum mai fericit dacă aș spune că bucuria este muncă, decât dacă aș spune că bucuria este o luptă. Dar Pavel o spune, inspirat de Dumnezeu, „Eu știu că aceasta înseamnă muncă. Eu știu că aceasta este o luptă.” În 1 Corinteni 1:24 Iar aici este o parte a versetului pe care n-am spus-o, permiteți-mi să citesc din nou în întregime: „Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră; căci stați tari în credință.” Așadar, el face un sandwich din bucurie și credință, punându-le împreună. De fapt se pare că le-ar folosi chiar ca și substitute una pentru cealaltă. Nu v-ați aștepta oare ca el să spună asta: „Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la credința voastră”? La aceasta te-ai aștepta să spună. Iar el nu spune asta. El folosește drept substitut cuvântul bucurie în schimb în acea clauză secundară. Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră, dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră; ca și cum credința și bucuria își suprapun realitățile. Ele sunt așa de strâns legate încât Pavel le poate folosi aproape tot timpul ca substitute, nu tot timpul. Acest lucru sugerându-mi – și cred că acest caz se încadrează în ceea ce susțin – că un element esențial al credinței este bucuria. Desfătarea.

    Priviți un verset pe care-l consider un bun suport la aceasta din Ioan 6:35, „Isus le-a zis: ‚Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine nu va înseta niciodată.’” Observați dar paralela: „Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată", iar acum paralela, „și cine crede în Mine nu va înseta niciodată". A veni și a crede. Ascultați definiția credinței bazată pe Ioan 6:35: A crede în Isus, este a veni la Isus pentru ați stâmpăra setea și foamea inimii. Aceasta este a crede. Prin urmare eu nu pot separa credința salvatoarea de satisfacerea inimii în Isus ca fiind Comoara mea. Eu nu concep ca vreun creștin de pe planeta Pământ să poată spună: „Eu sunt salvat prin credință, iar Isus nu este comoara mea.” Aceasta este o afirmație oximoron pentru mine. Nu are niciun sens, iar eu aș pune o astfel de persoană sub semnul întrebării. Aș spune: „Nu sunt sigur că tu ești creștin. Ai putea fi dacă cuvintele tale poate nu spun adevărul despre inima ta.” Dar aceste cuvinte, în mod sigur nu descriu un creștin. „Îmi pun credința în Isus, iar El nu este Comoara mea. Nu am niciun simțământ față de El ca fiind Comoara mea.” Acesta nu este un creștin după judecata mea, bazat pe un text ca și Ioan 6:35. „Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată.” Există ceva ce-ți face sufletul flămând atunci când cauți salvarea. „Oricine crede – iar „a crede” cu „a veni” sunt cuvinte paralele aici – nu va înseta niciodată.”

    Motivul pentru care scot în evidență legătura dintre bucurie și credință și aceea strânsă legătură a lor din mintea lui Pavel și mintea lui Isus, este acela pentru că nouă ni se spune în mod explicit în Biblie să ne luptăm pentru credință. Iar dacă bucuria este un element esențial al credinței, atunci lupta pentru bucurie survine din 1 Timotei 6:12. „Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică, la care ai fost chemat.” Așadar, el îi vorbește lui Timotei îndemnându-l, iar apoi la finalul, în 2 Timotei când ajunge să fie martor la sfârșitul propriei sale vieți, vă amintiți ce spune în 2 Timotei 4:7: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința.” În mintea lui Pavel viața creștină este război. Iar dacă voi doriți să fiți în derivă pe curentul culturii acestei lumii ce este direcționat către iad, acolo veți merge. Dar dacă voi veți dori să înotați și să luptați, atunci s-ar putea să vă găsiți bucuria într-un alt loc, diferit de locul în care cultura lumii și-o găsește. Și veți deveni folositori în țara Disney a lumii, America. Dar dacă decideți să vă alăturați mulțimii și să fiți în derivă în așa numita „creștinătate”, voi nu le veți fi de niciun folos. Este o bătălie lungă și grea.

    Ascultați aceste cuvinte uimitoare ale lui Isus din Matei 24:12-13: „Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.” El vorbește despre sfârșitul veacurilor. Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul vremii, spune El, dragostea multora din Greenville, dragostea multora din Minneapolis, Dallas, Atlanta, Houston, Los Angeles, New York, Chicago, Boston, dragostea celor mai mulți se va răci. Dar aceia care îndură, în ce? Fierbințeală, fierbințeală – vor fi salvați. Corect? El vorbește despre dragoste în termenii temperaturii. Nu doar în termenii dedicării. Așa de mulți oameni rezumă dragostea doar la comportament. Nu contează cum te simți, doar să faci lucruri frumoase pentru oameni și poți spune că ești o persoană iubitoare. Acest lucru nu poate fi adevărat din perspectiva 1 Corinteni 13: „Chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.” Nu poți echivala dragostea cu comportamentul. Altfel 1 Corinteni 13 nu are niciun sens. Dragostea este de asemenea inima căruia îi pasă de oamenii ce-L iubesc cu râvnă, cu căldură, cu afectuozitate pe Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Iar aceasta se va răci în vremurile din urmă în mulți oameni, dar aceia ce vor răbda... Și tot ceea ce vreau să scot în evidență este că lupta este o luptă de a nu te răci. Este o luptă pentru a te delecta cu pasiune roșie, aprinsă în Dumnezeu, până la sfârșit.

    Am 59 de ani, iar atunci când aceia dintre voi apar la sfârșitul acestor lucruri să-mi strângă mâna și să-mi zică: „Eu mă rog pentru tine aproape în fiecare zi, ca tu să nu cazi!” Eu vă mulțumesc! Puține lucruri mă entuziasmează mai mult decât gândul că aș putea sfârși bine. Am stat acolo și am cântat: „El este partea mea, El este partea mea” și mă gândeam: nu ar fi grozav să am un atac de cord? Știu că sunt ciudat în astfel de lucruri, mă gândesc la moarte mult pentru că puține lucruri mă fac mai serios în propria mea umblare cu Dumnezeu decât să mă gândesc că în 30 de secunde aș putea să-L întâlnesc. Dacă asta nu vă face serioși atunci... Ce altceva? Și este adevărat în fiecare minut al vieții voastre. Așadar, acel punct despre Matei 24 este doar pentru a spune că lupta este reală, este lungă, este serioasă și este despre bucurie, pentru că dragostea ce se răcește este un mod de a spune că dragostea se lipsește de bucurie.

    Așadar, întrebarea este: Cum punem împreună spontaneitatea și darul bucuriei cu lupta și faptele și răbdarea? Aceste două lucruri par așa de opuse în propria noastră experiență. De fapt, ele sunt așa de opuse în experiența noastră încât oamenii, din punct de vedere teologic, fac două feluri de greșeli aici. Una dintre ele este, spun ei: „Bucuria nu poate fi esențială pentru că este poruncită de Dumnezeu, și prin urmare trebuie să fie cireașa de pe tort, nu poate fi esențială pentru că este stăpânită, iar tu nu deții controlul asupra ei. Iar dacă tu nu ai control asupra ei, ea nu poate fi esențială.” Aceasta este una dintre greșeli, priviți alta: „Bucuria trebuie să fie sub controlul nostru imediat pentru că este poruncită.” În mintea noastră se învârt rotițele gândindu-ne la aceste două greșeli. Iar mintea noastră spune astfel, Dumnezeu nu poate fi drept dacă El îmi cere să fac ceea ce eu nu am putere imediată pentru a face. Dumnezeu nu poate fi drept, dacă El îmi cere ceva ce eu în voința mea nativă, imediată, nu pot să fac. Aceasta este o presupunere greșită, este o presupunere nebiblică, este o presupunere ce abundă biserica americană și care cauzează pe oamenii să facă o amestecătură din Biblie, iar astfel să devină greșiți în așa de multe căi teologice.

    Romani 8:7 ne spune: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună.” Așadar, mintea care este focusată pe firea cărnii, iar aceasta este mintea pe care orice om o are de când Adam și Eva au căzut. Toți am venit în lumea aceasta nu ca niște ființe spirituale, ci ca niște ființe firești așa după cum spune și Pavel. În 1 Corinteni 2:14 ni se spune: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” Așadar, iată-mă născut pentru a fi un om firesc, o ființă umană decăzută, cu o minte firească, nu spirituală și, prin urmare, ostil lui Dumnezeu. Și în acest fel v-ați născut și voi toți, morți în fărădelegile și păcatele voastre și în mod firesc crezând ca este o nebunie tot ceea ce Dumnezeu a spus că este bun pentru tine. Suntem morți, suntem orbi. „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege.” Apoi vă amintiți dar care este cea de-a zecea poruncă? Să nu poftești! Iar apoi devii foarte clar de ce nu poți să poftești. Vă aduceți aminte de tânărul bogat? „Cum pot să moștenesc viața veșnică?” „Legea.” „Am înfăptuit-o.” „Îți mai lipsește un singur lucru, (Isus poate vedea unde îi este comoara), vinde tot ce ai și dă la săraci, apoi urmează-Mă și vei avea o comoară în ceruri.” Având multe avuții a plecat întristat. Nu a putut să le lase! Cum de știu că nu a putut? Pentru că ucenicii sunt martori la aceasta, iar Isus le spune: „Este greu pentru un bogat să intre în Împărăția Cerurilor, foarte greu”, iar ei sunt uimiți și spun apoi: „Atunci dar cine poate fi mântuit?” Iar Isus nu spune: „Oameni umili, oameni smeriți, oameni înțelepți, oameni spirituali...” El spune: „Ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, mintea firii pământești, a cărnii, te ține sclav, robit, prizonier și nu este nimic ce poți face în privința aceasta. Dar Dumnezeu poate să facă ceva în privința aceasta și se numește har, harul Mărețului și Atotputernicului Suveran. Iar acesta este modul în care lupta se raportează la har.

    Filipeni 2:12-13: „Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” Incapabilitatea mea și suveranitatea lui Dumnezeu se întâlnesc într-o poruncă și o împuternicire. Duceți până la capăt mântuirea voastră, luptați-vă pentru bucurie, pentru că Dumnezeu este acela la bază, care lucrează în tine pentru a te împuternici ca astfel tu să duci mai departe... Sau 1 Corinteni 15:10 spune mai bine: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Și harul Lui față de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toți: totuși nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine.” Luptați pentru bucurie, chiar dacă nu puteți să vă luptați pentru bucurie. Ești mort, ești orb, ești ostil în ceea ce privește Legea lui Dumnezeu, nu o poți păstra... Dar Dumnezeu pătrunde în tine prin Duhul Său cel sfânt și te luminează pentru ca să poți vedea – vom vorbi despre asta în doar câteva minute – și-L recunoști pe Isus ca fiind Comoara ta, acest lucru numindu-se naștere din nou, convertire. Și ești împuternicit să-L îmbrățișezi drept ca Salvatorul tău, Domnul tău, Comoara vieții tale, iar acum El este în tine prin Duhul Sfânt și tu devii o persoană nouă care te lupți împotriva ta însuți. Carnea se luptă împotriva duhului, iar duhul împotriva cărnii ca să te împiedice să faci ceea ce făceai înainte. Iar viața devine astfel bătălie, până la sfârșitul zilelor tale, dar tu te lupți, cu puterea cu care El te aprovizionează acum.

    Tu ești precum fermierii. Fermierii vor să crească roade, dar ei nu pot face roadele să crească. Doar Dumnezeu le poate face să crească. Dar ei pot să are, pot să samene și așa și trebuie. Ascultați cum pune Pavel problema în 1 Corinteni 3:6: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.” Iar noi putem să substituim: „Dumnezeu a dat bucuria”. Și da, sunt lucruri implicate în acest dar, acest dar, este un dar: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească.”

    2 Timotei 2:24, iubesc pasajul acesta, este așa de aproape de inima mea și a slujirii mele: „Și robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți, în stare să învețe pe toți.” Deci, ca să stabilesc cadrul, Robul Domnului – acesta aș fi eu acum sau voi în slujirea voastră – nu trebuie să fie certăreț, trebuie să aibă o anumită purtare iubitoare, trebuie să fie apt să învețe să ajute să explice anumite lucruri din Biblie, să facă adevărul Biblic să capete sens, să răspundă obiecțiilor oamenilor, să fie un învățător capabil. Așadar, vedem o componentă a iubirii și a cuvântului în slujire aici. Versetul 25: „Să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că (iar aici vedem cuvintele străpungătoare) Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului și, venindu-și în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i facă voia.” Voia lui lipsită de bucurie, voia lui lumească.

    Puteți voi auzi ce este slujirea? Slujirea este să faci ceea ce numai Dumnezeu poate. Păstorilor, oamenilor simpli, conducătorilor de grupuri mici, învățătorilor de școală duminicală care este sarcina voastră? Sarcina voastră este să nu fiți certăreți, să fiți blânzi, să creșteți în starea de a învăța pe toți, fiți răbdători, îndurați răul, îndreptați pe potrivnici. Dumnezeu poate va da pocăință, tu nu poți face să se întâmple, tu nu o poți face să se întâmple în tine și nici în nimeni altcineva. Este un dar, iar viața după prima pocăință este o serie de daruri primite, daruri, daruri, daruri, în fiecare zi. Iar acestea sunt de la Dumnezeu și noi încercăm să ne punem sub cascada harului lui Dumnezeu, aceasta înseamnă să fii călăuzit de Duhul. Este îndreptarea vieții acolo unde curge cascada darurilor, acolo unde Dumnezeu îmi va da puterea să mă umplu peste măsură în bucurie, în iubire față de tine, apropele meu. Vom conduce într-acolo sau într-acolo, vom trimite acest card sau acest card, vom sta în casă sau vom ieși? Într-acolo unde este cascada de binecuvântări care se revarsă din plin peste alți oameni. Pentru că nu am nimic altceva de realizat mai mult în această viață decât ceea ce îmi este dat.

    Am fost cu cruciada campusurilor acum câteva săptămâni, în Fort Collins, Colorado și am vorbit către toți liderii de campus. Am luat acel text ca și principal subiect, pentru că ei sunt evangheliști, nu-i așa? Ei vor să facă pe oameni să aibă pasiune pentru Dumnezeu, oameni care chiar acum iubesc NBA-ul, sau noua coafură, sau mai știu eu ce altceva... Așadar, ei au o sarcină imposibilă, pentru că toți acești studenți sunt firești, sunt ostili lui Dumnezeu, sunt ostili legii Sale, ei nu sunt capabili să se supună legii, ei nu sunt capabili să se întoarcă la Dumnezeu, ei sunt așa de morți în păcatele și fărădelegile lor, încât ei iubesc lucrul, în defavoarea Creatorului lor. Iar Cruciada Campusului este trimisă acum: „Duceți-vă și salvați-i!” Aceasta nu este o afirmație bsiblică falsă, pentru că Pavel a spus: „M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei.” Nu este greșit să vorbești astfel. Este doar spunerea Cruciadei Campusului ce este imposibil. Și mă uit astfel peste cei vreo 2000 de oameni și spun: „Misiunea lui Dumnezeu pentru tine este să faci ceea ce numai El poate face.” Ar trebui să te elibereze aceste cuvinte! O, cât de curajos și radical și perseverent ar trebui să te facă să stai vreo 17 seri de marți la Pizza Hut și să privești această față goală care îți stă în față, știind că tu nu poți face nimic, ci numai Dumnezeu poate face o minune în a 18-a seară, dacă El dorește să îi zdrobească în două, să le deschidă ochii, să le insufle bucuria, iar astfel să-L facă pe Hristos comoara lor.

    Iar celălalt text pe care l-am folosit pentru a susține înțelegerea acestui text din 2 Timotei 2:24-26, a fost Faptele Apostolilor 26, unde Domnul Isus îi vorbește lui Pavel pe drumul Damascului: „Te-am ales din mijlocul norodului acestuia și din mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, și de sub puterea Satanei la Dumnezeu; și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți.” Pavel a știut foarte bine că numai Dumnezeu deschide ochii. 2 Timotei 4:6 spune, „Căci Dumnezeu, care a zis: ‚Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos.” avel a știu asta, el a scris-o, el a știut că numai Dumnezeu poate să ridice morții, că numai Dumnezeu poate să de-a auz urechii, că numai Dumnezeu poate să dea lumină spirituală ochiului orb, iar El face pe oameni un element esențial în procesul numit Evanghelizare. Sau El te face pe tine un jucător cheie în lupta ta pentru bucurie. Este darul Lui. Doar El poate să-l dea. Iar tu trebuie să te lupți pentru acel dar.

    Acum acest lucru produce o anumită modestie, cred eu, în luptă. Atunci când spun: „Tu trebuie să lupți, dar numai Dumnezeu poate da biruința.” Ar trebui să creeze o anumită modestie, în luptă. Folosesc această frază pentru că pare a fi cea mai bună alternativă la prezumția care vine cu gândirea: „Eu pot face aceasta să se întâmple, eu pot face aceasta să se întâmple! El îmi spune să mă bucur în Domnul și todeauna să mă bucur, atunci ei bine, o fac!” Este o anumită prezumție care, pur și simplu, nu se potrivește cu tot ceea ce am văzut până acum. Uitați un exemplu a acestei modestii ce susține pretenția creștină a lui Dumnezeu. Proverbe 21:31 spune: „Calul este pregătit pentru ziua bătăliei, dar biruința este a Domnului.” Este o anumită modestie pe măsură ce înaintezi în luptă, eu îmi voi pregăti calul, îl voi lega strâns, îmi voi pune sabia în mână, voi dormi bine în noapte aceasta, voi mânca micul dejun cum trebuie, dar victoria este în mâna Domnului. Bucuria aparține lui Dumnezeu. Sau în Proverbe 19:21 ni se spune: „Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlinește.” Faceți planuri oamenilor, și voi bisericilor, nu trăiți vieți neplanificate, dar fiți modești. Planurile voastre, ar putea sau nu să se întâmple, Dumnezeu va decide. Și fiți fericiți în privința aceasta. Fiți fericiți în întregime! Psalmul 127:1: „Dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzește Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzește.” Fiți oameni de veghe și construiți o casă, dar fiți modești, dacă casa ta va fi zidită, Dumnezeu a zidit-o. Iar dacă nimeni nu a atacat cetatea înseamnă că Dumnezeu a dorit ca nimeni să nu atace cetatea. Noi avem un loc în cauzalitate, fie că este vorba de bucuria noastră, ghidarea pașilor noștri, creșterea bisericii, călăuzirea cuiva către Hristos. Noi avem un loc indispensabil pe planeta pământ, El nu ne-ar fi creat, dacă nu ar fi fost niciun motiv pentru noi să existăm. Dar este un loc modest, care acordă lui Dumnezeu ultimul cuvânt în ceea ce înseamnă dacă sunt sau nu fericit astăzi. Nu trebuie să-I purtăm pică lui Dumnezeu pentru anotimpul iernii, atunci când noi am făcut tot ceea ce ne-a stat în putiință pentru a fi fericiți și nu suntem.

    Sunt câteva lucruri pe care această modestie le îndeplinește. Unu – mă păzește de gândi că eu, în mod decisiv, produc bucuria pe care Dumnezeu o cere și, prin urmare, viața devine o serie de tehnici. Eu cred că unul din motivele din America pentru care noi suntem niște oameni ai tehnicii... Deschid revistă după revistă, scrisoare după scrisoare și văd ca este o nouă tehnică pentru căsnicia ta, și o nouă tehnică pentru a trăi o viață creștină victorios, și o nouă tehnică pentru a crește biserica și tehnică după tehnică. Motivul pentru care sunt niște oameni tehnologici este pentru că nu suntem modești. Noi nu îmbrățișăm într-un mod real și emoțional faptul că Dumnezeu ne-a dat câteva lucruri de făcut, dar că în final noi nu avem controlul. Dumnezeu deține controlul. Acest lucru îndepărtează: „Eu sunt American! Eu trebuie să am rezultate! Eu voi salva oamenii! Iar modul în care îi putem salva, este acela în care eu îi pot salva dezvoltând o tehnică care îi va salva, pe plajă! Imediat!” Iar de aici au venit multe dintre strategiile noastre Evanghelice. O lipsă de supunere către suveranitatea lui Dumnezeu. O lipsă de modestie și, prin urmare, dorința de a produce tehnici manageriale care fac lucrurile să se întâmple la comanda noastră. Acesta este un lucru pe care modestia vă va ajuta să-l evitați. Al doilea lucru – te va păzi de a cădea în legalism. Făcându-te să crezi că faci aceea sau aceasta în ordine pentru a câștiga susținerea lui Dumnezeu. Tu trebuie să ai susținerea lui Dumnezeu în primul rând, ca mai apoi să poți face una sau alta. Vom ajunge acolo imediat. Al treilea lucru – te echilibrează. Nu știu dacă v-ați zbătut vreodată cu aceasta, la fel cum eu și oamenii din biserica mea o fac și anume între faptul că viață este luptă și viața este odihnă.

    Matei 7:14: „Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.” Așadar viața de creștin este grea, este o luptă, este un război. Acesta este un aspect. Iar dacă vei avea în vedere numai acest aspect, probabil că vei fi o persoană bolnavă. Pentru că mai este un lucru pe care Isus l-a spus în Matei 11. Țineți întodeauna minte să luați Matei 7 și 11 împreună. Matei 11:28-29: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” „Așadar, Isuse, care dintre cele două sunt: odihna sau greutatea căii înguste? Mă aflu eu în brațele Tale, purtat de tine către Împărăție? Sau trebuie să înot cu greu, împiedicându-mă și cățărându-mă cu ghiarele? Este odihnitor a fi un creștin sau este un război a fi creștin?” Iar răspunsul este: Este amândouă! Iar acesta este felul în care se împacă una cu cealaltă: războiul este pentru a căștiga odihnă în locul potrivit; iar întreaga lume îți spune să te odihnești în toate celălalte locuri care sunt greșite: odihnește-te în bani, odihnește-te în succes, odihnește-te în felul cum arăți, odihnește-te în puterea ta, odihnește-te în afacerea ta... Lumea vrea să-ți găsești satisfacția și odihna și pacea în asigurări, lacăte, croaziere, pensie grasă, portofoliu gros. Acestea toate sunt recomandările de odihnă ale lumii. Iar lupta este pentru a te odihni în locul potrivit. Și se întâmplă că este greu să te odihnești pentru creștinii care sunt războinici. Iar un alt lucru oferit de modestie este acela că toată gloria Îi este atribuită lui Dumnezeu.