In războiul nevăzut al sufletului nostru cu lumea, cu păcatul și cu forțele întunericului, semnul crucii este promisiunea dumnezeiască, sigilul tainic, arvuna divină că toți cei care vor considera lumea răstignită pentru ei și ei față de această lume în numele lui Iisus Hristos vor învinge moartea mântuindu-se.
Transparenta cruce așezată între Dumnezeu și om, între Logosul nemuritor și învierea noastră devine o realitate și pe cât ne coborâm mai adânc în misterul trăirii și al propriei crucificări, al lepădării de noi înșine și de haina veche a păcatului, cu atât lumina înălțării noastre în duh și adevăr prinde conturul certitudinii transfiguratoare, devine realitate.
Astfel și Iisus Hristos, vrând să umple cu slavă dumnezeiască firea împătimită a omului, pentru a ne ajuta deci să ne depășim și pe dinăuntru condiția noastră de cădere din har, a acceptat “chenoza” întrupării în om, dar și crucificarea: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n'a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S'a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S'a smerit şi S'a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce.” (Fil. 2, 6-8)
Împlinind voia Tatălui, prin “chenoza” întrupării și jertfa supremă de pe cruce “Dumnezeu L-a preaînălțat şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” (ibid. 2, 9-11)
Astfel Persoana dumnezeiască, prin Întrupare comunică și împărtășește firii omenești o putere divină, o putere întăritoare a harului, fără de care omul ar cădea poate iremediabil în descompunere morală și spirituală. Crucea este o confirmare a lucrării tainice a harului, a acelei energii și puteri duhovnicești în virtutea cărora omul este chemat și pregătit să-și suporte durerile și suferințele vieții precum și întunericul și tragedia morții. În mintea și în sufletul său se aprinde ca o candelă lumina speranței și încredințarea că moartea nu este ultima realitate, ci că este doar o poartă spre viața veșnică, a eternei Învieri.
A accepta moartea pe cruce în numele adevărului nu este un act de slăbiciune ci de tărie spirituală. Căci iată că pe Cruce s-a purtat și marele război spiritual pentru sufletul lumii aceasteia. Învierea din morți care a urmat suferinței de pe cruce a schimbat cursul logic ale legilor cosmice și ale naturii. Implacabila condiție muritoare a omului este depășită. Supranaturalul schimbă naturalul fără a anula pe acesta. Ba dimpotrivă, i se dă firii omenești acea putere a duhului spre a se opune chiar morții și diavolului. Omul devine un participant direct și conștient alături de Dumnezeu la actul mântuirii. Rupând cercul vicios al păcatului și dizolvând sâmburele egoismului, Crucea și Învierea lui Hristos dau posibilitatea unui nou fel de comunicare și comuniune între oameni, o comuniune bazată pe iubirea față de Dumnezeu și aproapele.
De asemenea, pe Cruce s-a restabilit libertatea de decizie a omului și i s-a întărit puterea de voință înspre bine. S-a trecut deci din imperiul necesității în cel al libertății lui Dumnezeu. Finalitatea existenței văzute și nevăzute este dată de taina învierii care prin jertfa de pe cruce s-a dovedit a fi victoria finală asupra dușmanului ultim al vieții.
Crucea este însăși „semnul Fiului omului” (Matei 24, 30), „stindardul” Bisericii (Isaia 5, 26), „cale de a-L urma pe Hristos” (Marcu 8, 34-35). Nu este de fapt și de drept o altă cale către Împărăția lui Dumnezeu decât prin Cruce (Fapte 7, 55-56). Însăși Biserica își are rădăcina în “lemnul crucii”, fiindcă “El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să trăim spre îndreptare“ (1 Petru 2, 24). Dar Crucea este și o piatră de poticnire pentru toți aceea ce nu cred în puterea ei (1 Corinteni 1, 20-23).
Între răstignirea pe cruce și învierea lui Hristos este un raport firesc: crucea este drumul spre înviere, iar învierea este îngemănată în actul jertfei de sine a Omului – Dumnezeu. În acest context al continuității dintre patimă și înviere, crucea devine pentru om o adevărată “scară spre ceruri“. Crucea modifică drumul fatidic spre moarte într-o victorie asupra morții. Este o schimbare fundamentală de sens, deoarece din sfârșit al vieții moartea devine un început al vieții în Hristos. Învierea lui Hristos, care pe cruce a călcat moartea prin moarte, nu a rămas un eveniment al trecutului. Forța și lumina învierii pătrund în istorie și organic în firea umană, devenind o realitate mai ales pentru aceea care trăiesc în duhul adevărului. Crucea devine deci semnul “Fiului Omului “, al victoriei Sale definitive asupra morții, semn sub tutela căreia se va face și dreapta judecată a lumii.
Crucea înlocuiește astfel sabia îngerului așezată la poarta Edenului. Pe cruce și tâlharul pocăit este primit printre cei vii în duh și moștenitori ai împarăției cerești. Puterea purificatoare a crucii lasă pe păcătos înăuntrul cerului dar oprește păcatul afară. Crucea pregătește firea umană să intre într-o adevărată comuniune cu Dumnezeu, dându-i astfel omului libertatea de spirit a învierii veșnice. Astfel omul eliberat de frica morții sau de “veșnicia morții“ poate iubi în adevăr atât pe Dumnezeu cât și pe aproapele său omul.
Prin puterea și mesajul său crucea unește tot mai mult pe om cu Dumnezeu prin Iisus Hristos și lucrarea Duhului Sfânt. “Chenoza“ crucii este de aceea mai mult spre înălțarea decât spre coborârea noastră, o înălțare în spiritul adevărului, al dragostei, răbdării în suferință și al sacrificiului pentru alții. Este o înălțare din lumea închisă, din temnița păcatului spre libertatea fără de margini a Duhului lui Dumnezeu. Este puterea învierii noastre de veci care începe de fapt pentru fiecare din momentul în care noi înșine ne luăm propria cruce spre a-L urma pe Hristos.
Copyright © 2017 Marin Mihalache