De mii de ani durerea de aripi mă sugrumă
Să îmi arunc în goluri cămașa grea de humă.

Pornit prin încercare într-o plutire lină
Să mă înalț din haos spre veșnică lumină.

Dar vămile pustiei nu-s harfe să mă poarte
Netulburat de setea măririi și de moarte.

Am aripe de ceară, nu îngerești, ușoare
Ce se topesc în zboru-mi nesăbuit spre soare.

Din cercul inerției, prin naștere învins
Mă prăbușesc în lumea din care m-am desprins.

Ard viu în torța firii mereu ca la-nceput
Și cad din slava-naltă însingurat în lut.

Din noaptea cea mai lungă, cu leatul care piere
Trezit voi fi de Domnul Iisus, la înviere.


Copyright © 2017 Marin Mihalache