Te-ndrepți gonind cu-o oarbă îndârjire
Purtat spre-ntunecos, adânc tunel,
De-o forță-nfășurat ca-ntr-un inel,
Făr-a putea opune-mpotrivire.

Și pricepând că nu-i mai cale-ntoarsă,
Terifiat, cu suflet de pelin,
Tu simți cum mergi spre locul tău de chin,
Un vaier greu, miros de carne arsă.

Ființa ta de moarte zbuciumată,
E pradă dată chinului etern,
Urlând te-afunzi în groaznicul infern,
De care-ai râs în hohot altădată.

Nu-i un coșmar, trăiești murind! Știi bine
Că timpu-aicea n-are nici un rost;
De-ai refuzat, plătești cumplitul cost,
Pe-Acel care plătit-a pentru tine.

O, cât necaz! Ce neagră osândire!
Ce-ncrâncenat scrâșnești cu-amar din dinți!
Când preaputeai cu cetele de sfinți,
Părtaș să fii la-ntreaga fericire.

Regrete, veșnicie de regrete,
Mereu te-ai declarat un ateist,
Degeaba-L mai implori acum pe Christ,
Înăbușit, să nu te ușți de sete.

Și vii curgând, izvoarele tristeții,
Adapă-n tine-un gol tot mai crescând
Fără-a-l umplea și mori tot mai flămând,
Dorindu-ți ca să guști din Pomul Vieții.

14.02. 2016