La capăt de lumină și culoare,
Pe nor de alb și pat de curcubeu,
Acolo unde dragostea nu moare,
Unde-i găsire, dor și așteptare,
L-am întâlnit pe orbul Bartimeu.

Privea în gol spre umbra înserării,
De unde vin luceferii și-și sorb
Porniri voinice către largul zării...
Eu l-am privit surprins, dând glas mirării:
-Dar, Bartimee, tu ești iarăși orb!

-Și ce-i orbirea, omule de jos,
Când îți începe-n duh Împărăția,
Când te-a atins pe ochi Isus Hristos,
Te-a declarat atoateputincios
Prin El, cu El, cu toată veșnicia?!

-Dar bine, e un dar ce ți-a fost dat
Și-acum din nou tu ți-ai pierdut vederea!
Ce crâncenă greșeală, ce păcat
Îți lasă universu-ntunecat
Și-n noapte-adâncă-ți risipește fierea?

-Tu, omule, deprins cu bunătatea
Pe care ți-o dă Tatăl zi de zi,
De câte ori I-ai lăudat dreptatea
Când ai simțit în vene claritatea
De-a ști ce ești și ce-ai putea să fii?

Născut din foc și-nvrednicit de mila
Acelui care-n foc m-a mântuit,
Spre El îndrept și mintea, și pupila,
Căci inima-mi gonește către fila
Pe care-a scris ce-n taină mi-a șoptit.

Vezi tu, atâția ochi răsar în mine
Și-atâtea imnuri pot ca să îngân!
Un cor de îngeri în urechi îmi vine
Și mii de flori de aur și rubine
Le mângâi cu toiagul de bătrân.

Și a mai spus: -Doar una e cărarea
Care te duce drept la Dumnezeu...
L-am întrebat ca să-nțeleg mustrarea:
-Dar spune-atunci, ce este vindecarea?
-E Raiul - spuse orbul Bartimeu.