Mă ierţi, iubite Tată?

Luca 15-11...

Înjunghiat de frig și foame,
În zdrențele în care lumea l-a-mbrăcat,
Pribeag, fără de casă și de Tată,
Își duce viața fiul risipit dar
Tatălui, atât de drag!
Înnoptează-n drum în plâns și în rușine,
Cerșindu-și pâinea azi și mâine
Și-adoarme-ades în lacrimi-plâns,
Cu gândul la pieptul Tatălui,
De el-n rușini pătruns.
Ce greu îi este!
Viața-i un suspin
Închide ochii și visează;
În casa Tatălui este hambarul plin
Și-argații-s fericiți, sătui, doar,
Inima și viața-i-s ''doar pelin''.
'Ntr-a nopții viață, plâns pe săturate,
Cu sufletul în remușcări,
'Și ridică fața către Tatăl;
-Acum mă-ntorc acasă!
De-aici nu mai merg nicăieri!
Și-n pasul slab dar hotărât,
Se-ndreaptă fiul cel atât de mult dorit,
Cu pieptu-n lacrimi de rușine, acasă
A mers... atât cât s-a îndepărtat
De ea și masa cea aleasă.
Dar într-o zi, pe înserat,
O siluetă de bătrân-bărbat,
'N veșmântul dorului-imaculat,
În drum, cu lacrimi şiroind,
Iubitul Tată l-a îmbrățișat.
Zdrobit de calea dură și de rău
Și-a rezemat tot greul pe umărul Său
Și-a suspinat un plâns... prelung...
-Mă ierți, iubite Tată?
La Tine atât de mult am vrut s-ajung.
Și-n noaptea întâlnirii lor,
De-al suferinței 'mbrățișatul dor,
Se iveau zorii dimineții
Unei vieți curate, noi,
Ca în copilărie și-n pragul tinereții.

Sanda Tulics-Wisconsin,
23 iunie 2017