MONARHUL CONSTANTIN ȘI MONAHUL PAISIE

În centrul unui sat situat la poalele Carpaţilor, pe sobrul fond verde al pădurii de brazi, se ridică o biserică simplă cu pereţii exteriori ornaţi în fresce – Mănăstirea Voroneț. Edificiul pare un Evangheliar iluminat larg deschis. Astfel l-au vrut demult pictorii anonimi şi cei care au comandat aceste picturi: pereţii tapisaţi cu fresce trebuiau să figureze ochilor privitorilor învăţătura Scripturii. Şi tot astfel se prezintă ea astăzi vizitatorilor din lumea întreagă emoţionaţi să descopere, în mijlocul unei naturi armonioase, un edificiu încă mai armonios, ridicat de mai bine de 500 de ani de mâini inspirate exprimând credinţa şi lirismul lor în piatră şi culoare. Biserica Mănăstirii Voroneţ este ctitoria slăvitului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt construită în 1488 în numai trei luni şi trei săptămâni (din 26 mai la 14 septembrie).

Mitropolitul Grigorie Roşca, cărturar cu preocupări largi, a mărit biserica adăugându-i pe latura vestică un pridvor închis, după care a purces la împodobirea întregului lăcaş cu picturi pe faţade. Tot atunci a fost pictat şi interiorul pridvorului.

Frescele de pe pereţii exteriori, realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareş, aparţin de drept epocii acestui domnitor (alături de cele de la Probota, Humor, Moldoviţa şi Arbore). Ele dau în mare măsură strălucirea artistică şi faima Voroneţului, şi fac ca Mitropolitul Grigorie Roşca să fie considerat al treilea ctitor al Sfintei Mănăstiri Voroneţ – după Sfântul Ştefan cel Mare şi Sfântul Daniil Sihastrul. Autorul presupus al acestei adevărate capodopere a Renaşterii în sud-estul Europei este pristavul Marcu.

Pe un fond albastru, de o intensă strălucire, picturile exterioare se desfăşoară pe faţade ca un covor încărcat de culori, încântând privirile cu farmecul tineresc al armoniilor. Desenul este ferm, bărbătesc, figurile sunt construite cu rigoarea unui autentic portret, sensul realităţii fiind aici mai prezent decât la alte monumente. Calitatea artistică de excepţie a acestor picturi este conferită de viziunea monumentală, de frumuseţea decorativă a compoziţiei lor, de savanta alternanţă de teme ordonate în registre şi panouri cu cele desfăşurate în frize.

Spre vest, pridvorul nu are nici o deschidere şi soluţia aleasă este fără precedent: arhitectura este subordonată decoraţiei ce urma a fi pictată. Spaţiul amplu, împreună cu ariile laterale ale masivului contrafort devine o imensă scenă pe care se desfăşoară în culori strălucitoare drama binecunoscută a Judecăţii de apoi – o uriaşă compoziţie, unică în arta întregului Orient creştin. Judecata de apoi, fără chipurile de coşmar care apar în Occident mai târziu, înfăţişată în chipul unei linişti sărbătoreşti, expune mai înainte de toate cum se împlineşte până la sfârşit planul Tatălui cu lumea Sa, adică în Fiul Său care o judecă şi o duce la Mântuire.

Celelalte faţade ale pridvorului sunt utilizate pentru reprezentarea unor teme de care Mitropolitul Grigorie Roşca se ataşase în mod special: spre sud, Viaţa Sfântului Nicolae şi a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe contrafort Sfântul Gheorghe omorând balaurul, spre nord Vămile văzduhului, o temă escatologică frecventă la clădirile monahale.

Pe pereţii exteriori ai pronaosului şi naosului (biserica Sfântului Ştefan cel Mare), iconografia urmează liniile tradiţionale. Se cuvine amintită mai întâi vasta reprezentare a Cinului (Ierarhia cerească şi pământească) căreia îi sunt rezervaţi întotdeauna pereţii absidei Altarului precum şi absidele laterale: procesiunea tuturor Sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament se îndreaptă spre Răsărit ca spre o ţintă. A doua temă, amplasată pe faţada de sud în dreptul pronaosului, reprezintă Arborele lui Iesei sau Arborele genealogic al lui Iisus Hristos. Al treia temă, aparent nelipsită din programul decorului exterior al acestei perioade, este Imnul Acatist reprezentat pe faţada de nord.

Un al doilea element de specificitate derivă din insistenţa vădită asupra tradiţiei călugărilor şi sihaştrilor ca lideri ai rezistenţei faţă de dominaţia străină: temele Viaţa Sfântului Nicolae, Viaţa Sfântului Antonie (unul din fondatorii Monahismului Răsăritean) şi Vămile Văzduhului, în fapt, glorifică viaţa pură a sihaştrilor.

Ei bine, aici doream să ajung cu prelegerea mea, la o pictură  absolute senzațională, care face pe pelerinul, aflat prin dulcea bucovină, să fie surprins la vederea unui detaliu al frescei aflată pe peretele de la miază-noapte al intrării în naosul bisericii.

Așa cum se poate observa, fresca ne înfățișează pe Sfinții Împărați Constantin și Maica Sa Elena într-o postură clasică pentru iconografia ortodoxă, ținând Crucea pe care a fost râstignit Mântuitorul Hristos, Cruce descoperită de către mama împăratului în anul 326, cu prilejul pelerinajului în Țara Sfântă. Ceea ce frapează însă, este privirea Cuviosului Paisie, o privire a cărei expresie trădează în egală măsură tristețe, mirare, compasiune, în orice caz o privire atipică pentru întâlnirea dintre un monah și un monarh, pe deasupra unul trecut de către Biserica Ortodoxă în ceata vrednică de cinstire a sfinților. Detaliu de la Voroneț are toate motivele să nedumerească pe închinători dar, vom vedea că își are înțelesul său, cu răsfrângeri importante de nuanță asupra înțelegerii diferențelor dintre Împărăția lui Dumnezeu și vremelnicele împărății pământești.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare a avut o importanță majoră în istoria universal, în istoria creștinismului, în viața Bisericii noastre și în evlavia trăitorilor creștini. Moștenitor al diplomației politice a tatălui său, împăratul Constanțius, dar și al trăirilor intense ale mamei sale de origine modestă, Elena, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a învățat meșteșugul armelor și arta guvernării, slujind sub împărații primei Tetrarhii, dat și-a dovedit abilitățile politice și cele militare, manevrând și luptând pentru a  atinge poziția supremă în timpul declinului celei de a doua Tetrarhii. A adoptat și a modificat cele mai bune reforme ale lui Dioclețian pentru a răspunde nevoilor statului din veacul al  IV-lea. A  respins politica inumană a persecuțiilor impusă de predecesorii săi, conducându-și supusii într-un spirit al toleranței.

După ce a primit revelația creștină, a devenit un sincer adept al religiei creștine, iar pe măsură ce devenea un tot mai profund cunoscător al acestei religii, a dobândit adevărata dimensiune a misiunii sale și și-a folosit toate prerogativele imperial pentru a susține și proteja Biserica Creștină în lumea romană. A înfrânt pe ultimul persecutor într-o cruciadă apocaliptică și s-a implicat cu succes în păstrarea unității de credință. Cu toate ispitele cu care s-a confruntat, nu s-a îndoit niciodată în credința sa și nici nu a încetat să nădăjduiască în creștinarea tuturor supușilor săi. Programul său de construire de biserici a schimbat fața orașelor imperiului, iar noua lui capital a modificat destinul Imperiului Roman.

Pe de altă parte Cuviosul Paisie este unul dintre cei mai mari asceți ai Egiptului, contemporan și la fel de mare cu sfinții Antonie și Pahomie. De aceea și este supranumit ,,cel Mare”, la fel ca și Sf. Constantin cel Mare. Viața lui a fost scrisă de contemporanul, prietenul și confratele său de pustie Avva Ioan Colos, un om sfânt și înțelept. Cuvintele alese ale lui Avva Ioan Colov, ce au fost cuprinse în Patericul Egiptean din care reproducem în continuare un fragment, ce au darul să lămurească înțelesul adânc al privirii Cuviosului Paisie din fresco de la Voroneț:

,,Odată, când Cuvioșul Paisie se afla în afara pustiului, l-a vizitat Avva Ioan Colov. Se pregătea să bată la ușă, dar a renunțat, pentru că la auzit pe Paisie stând de vorbă cu un vizitator necunoscut. Nu a vrut să-I intrerupă și a așteptat să termine convorbirea. Dar timpul trecea… Pentru a-și face simțită prezența, Ioan a făcut în mod intenționat puțin zgomot. Gestul a prins! Cuviosul Paisie l-a auzit și a ieșit afară. Cum l-a văzut, l-a îmbrățișat cu dragoste și l-a poftit înăuntru.

De cum a intrat în chilia Cuviosului, Avva Ioan Colov a rămas surprins nevăzând pe nimeni. El era sigur că înăuntru era cineva. Doar îl auzise atât de bine. A început deci să caute cu privirea peste tot.

Paisie l-a întrebat:

-Ce te uiți așa? Ai văzut aici ceva?

-Da, văd ceva foarte ciudat. Mai adineauri, când așteptam afară, am auzit vocea unui alt om, care discuta cu tine. Acum nu văd pe nimeni aici. Ce se întâmplă? Spune-mi și mie.

Cuviosul i-a răspuns:

-Cu mine era Sfântul Constantin, primul împărat al creștinilor. L-a trimis Dumnezeu din ceruri să mă învețe, să mă sfătuiască.

-Și ce ați discutat/ Ce ți-a spus Sfântul?

-Am să-ți povestesc totul.

În timp ce mă rugam, am văzut în fața mea un bărbat strălucind de harul ceresc. Și a avut loc următoarea convorbire:

-Fericiți sunteți voi, cei care ați luat calea monahismului. La voi se referă Fericirile Domnului nostrum Iisus Hristos.

-Și cine ești tu, care ne socotești pe noi, monahii disprețuiți fericiți?

-Sunt Constantin și am venit să vă spun de câtă slavă se bucură monahii în ceruri și de câtă lumină în fața lui Hristos. Te fericesc, Paisie, pentru îngăduința și blândețea cu care stai să-I înveți pe monahi să pășească cu răbdare pe calea vieții monahale. Și îmi pare rău pentru mine, că nu am putut să iau și eu hotărârea de a devein monah. O, dacă aă ști câtă tristețe mă cuprinde când mă gândesc la ce am pierdut!

-Ești sfânt și ești egalul Apostolilor. Și ai făcut atâtea și atâtea pentru Hristos și pentru Biserica Sa. Și ne invidiezi pe noi? Nu ești în Rai? Nu te bucuri de aceeași slavă veșnică, de care se bucură cei drepți în Împărăția Cerurilor?

-Da, dar, cu toate astea, nu ne bucurăm nici de aceeași lumină, nici de aceeași cinste de care se bucură monahii. Sufletele monahilor, atunci când se desparte de trupurile lor, zboară ca niște vulture spre cer. Iar demonii nu îndrăznesc nici măcar să se apropie de ele. Și se duc direct la Tronul Domnului, cu multă bucurie. De aceea vă și admir și vă fericesc. O, de-aș fi lăsat purpura împărătească și coroana și să mă fi făcut monah! Cât de fericit aș fi fost acum!...

-Bine zici, sfinte împărate! Și bine faci că spui asta. Ne încurajezi mult. Cam așa trebuie să fie și judecata lui Dumnezeu, pentru că ne răsplătește pe fiecare pe măsura pătimirii și trudei făcute pentru Sfânta Vrere a Sa. Iată, tu ai avut soție, copii, slujitori, onoruri, te-ai îndestulat cu de toate și ai trăit multe bucurii. Noi, monahii, am renunțat la toate acestea. Și ne-am făcut bucurie și desfătare din a lupta pentru împlinirea în toate a Sfintei Vreri a lui Dumnezeu. Cu smerenie și cu răbdare, umiliți, necăjiți, îndurerați.

Cuviosul părinte a adăugat:

-În momentul acesta ai venit tu, frate Ioan, și ne-ai interrupt. Sfântul Constantin s-a făcut nevăzut, iar eu am alergat să te întâmpin.

-Așadar, du-te și tu și învață-I pe frații noștri monahi, spunele câtă fericire ne adduce truda vieții în asceză. Dă-le curaj! Sfătuiește-i! Să aibă răbdare și speranță! Lucrarea aceasta este mare, sfântă și apostolic. Mi-a dovedit-o Hristos trimițându-mi pe Sfântul Său Apostol Constantin.”[1]  

În concluzie fresca de la Voroneț, ilustrare a celor relatate în Patericul egiptean, nuanță extreme de important pentru felul în care se cuvin a fi private cele două împărății (lumească și cerească) are rolul de a ne atrage atenția, odată în plus, asupra sensurilor și valorilor vieții ascetic în dobândirea Împărăției cerești și asta nu oricum, ci în confruntarea direct cu acela care a dorit, după cuvintele lui Eusebiu de Cezarea să întemeieze în zorii creștinismului o Împărăție pământească după modelul celei cerești.

PREOT DAVID MARIAN, PAROHIA ,,NAȘTEREA MAICII DOMNULUI”, MAMAIA NORD-NĂVODARI