SENSUL FERICIRILOR

Dacă parcurgem sensurile fericirii urmând fuga veacurilor, vom avea surpriza unei policromii neliniștitoare. Pentru antichitate fericirea era un concept ce privea mai degrabă reflexia filozofică. Virtutea reprezenta condiția fericirii (Platon) iar obținerea ei era legată exclusive de acțiunea omului și nu de vreun dar al zeiloe (Aristotel- ,,Etica nicomahică). Mai mult decât atât, încă de pe atunci, Stagiritul postula eșecul fericirii ca problem a politicului. ,,Este imposibil să dai fericire întregii cetăți” – spune Aristotel în ,,Politica”, contrazicându-l pe Socrate care afirmase că datoria legislatorului e să facă fericită întreaga cetate.

Creștinismul a adus un cu totul alt tip de fericire. Oricât ar părea de surprinzător Evul Mediu nu l-a înțeles, apăsând doar pe păcatul primilor oameni, pe natura umană iremediabil căzută, pe izgonirea din Paradis și calvarul existenței, teologia neavând nici în ziua de azi să ia în seamă dimensiunea și consecințele terifiante izvorâte mai ales din lipsa de responsabilitate a omului față de păcat. Dorul după paradisul pierdut a mutat fericirea în cer sau pe lumea cealaltă. În mod firesc, Iluminismul a încercat să o coboare la loc pe pământ prin hedonismul ,,artei de a trăi”. Veacul al XVIII-LEA va adduce cu sine politizarea fericirii. Mai întâi, la 1776, prin Declarația de Independență a coloniilor americane care proclamă ,,viața, libertatea și căutarea fericirii tuturor”, apoi prin Revoluția Franceză și declarația din 1793 a lui Roberspierre: ,,Omul este născut pentru a fi fericit și liber”. În siajul acestor ,,directive” utopiile veacului XX, obsedate de succesul universal, rămân atente la mesajul creștin, devalizându-l în ochii maselor și întorcându-i pe dos sensul. Marxismul desființează proprietatea în numele oamenilor egali și fericiți, iar comunismul proclamă statutar viitorul fericit al omenirii, Paradisul coborât pe pământ sub forma unui imens proiect colectiv (,,bunăstarea și fericirea întregului popor”) vegheat de Partid, o fericire cu anasâna, clădită pe frică și spaimă, sub amenințarea iminentă a morții. Or, cei ce au reușit să supravețuiască acestui univers totalitar, au făcut-o învingându-și tocmai frica de moarte. Cum? Și-au reamintit că doar Unul singur ,,cu moartea spre moarte a călcat”. Asemeni primilor martiri creștini care, crezând în Înviere și netemându-se de moarte, au stârnit spaima persecuțiilor. Este și ceea ce propane Nicolae Steinhardt în debutul ,,Junalului fericirii”, prin cele trei soluții de ieșire dintr-un univers concentraționar.

Cel care citește ,,Fericirile” din ,,Predica de pe Munte”, fie în versiunea Evanghelistului Matei, fie în cea care îl are ca autor pe Evanghelistul Luca, va constata că se află în fața unei țesături de propoziții neverosimile, unde operează un cu totul alt tip de logică, contrară modului de gândire cu care suntem obișnuiți. Care este de fapt cheia înțelegerii lor?

,,Fericiți cei ce plâng ..., cei ce flâmănzesc și însetează...Fericiți veți fi când vă vor prigoni și mințind vă vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră...Fericiți voi cei săraci...voi cei flămânzi..., Fericiți veți fi când oamenii vă vor urâ pe voi și vă vor izgoni dintre ei, și vă vor batjocori și vă vor lepăda numele voastre ca pe un lucru rău. (...) Bucurațivă în ziua aceea și vă veseliți ...Dar vai vouă bogaților... vai vouă celor ce sunteți sătui acum..., vai vouă ce astăzi râdeți...., vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine....”

Fără îndoială ne aflăm nu numai în fața răsturnării oricărei logici, dar avem de-a face și cu o răsturnare general a sentimentelor. Cum să fii fericit atunci când ești sărac, ți-e foame. ți-e sete, când ești nedreptățit, când ești jignit, calomniat, urât, ocărât, umilit, disprețuit? În legea lui Hristos însă nu se răstoarnă unumai sentimentele, ci întreg ansamblul relațiilor obișnuite dintre oameni: ,,Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă  blastemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te lovește peste obraz întoarce-i-l și pe celălalt; pe cel ce-ți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa; oricui îți cere dă-i și de la cel care ia lucrurile tale nu cere înapoi”.

Relațiile umane obișnuite și natural nu numai că sunt răsturnate dar sunt și dezavuate: ,,Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și cei păcătoși îi iubesc pe cei ce îl iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumiri puteți avea? Pentru că și păcătoșii același lucru îl pot avea. Și dacă dați cu împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Pentru că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, să primească întocmai”. Acest ,,întocmai” reprezintă ceea ce de fapt condamnă Mântuitorul Hristos: Reciprocitatea.

În plan uman, această reciprocitate întemeiază relații legitimându-le și asigurându-le trăinicia. Cu cât crește rolul reciprocității, cu atât relațiile sunt mai puternice. Nu este normal, omenește, să-i iubim pe cei care ne iubesc? Nu-și iubesc oare soții soțiile și soțiile soții, mamele copiii și copiii părinții? Afectivitatea și reciprocitatea merg împreună până intr-acolo încât absenșa celei din urmă o avariază grav pe cea dintâi. O iubire care iubește fără a primi în schimb iubire, naște nefericirea. Dacă mergem un pic mai departe, observâm cum fenomenul care stă la originea economiei, este schimbul. Pe schimb se bazează întreaga economie de piață, capitalismul nefiind decât un mod al  acesteia. Prin urmare, relațiile umane se hrănesc din chiar substanța și elanul lor. Dar ce altceva stă la baza coropției decât aceeași reciprocitate? Îmi dai? Te servesc. Ești atent cu mine, nu te uit. Aceasta este semnificația ascunsă a reciprocității. Or, Hristos, în numele

Preot David Marian, parohia Nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord-Năvodari