Este Dumnezeu un Dumnezeu fericit? De-a lungul anilor foarte mulţi oameni mi-au spus că tocmai ideea că Dumnezeu este fericit le-a schimbat viaţa. Nici măcar nu s-au gândit să îşi pună întrebarea. Cuvântul „fericit” pare prea sărac. Și recunosc că este prea sărac, deoarece, presupun că mulţi dintre voi asociaţi cuvântul „bucurie” cu un nivel ridicat de religiozitate și sfințenie, iar cuvântul „fericire” este asociat unei categorii joase, privind ceea ce se găseşte la televizor sau este pus în legătură cu mâncarea. Dacă vă aflaţi printre aceia care fac aceste asocieri, îmi pare rău că s-ar putea să folosesc acest cuvânt într-un mod care pare a fi lipsit de respect faţă de Dumnezeu. Biblia utilizează o sumedenie de cuvinte pentru „bucurie”, „fericire”, „plăcere”, „desfătare”, iar dacă încercaţi să realizaţi un studiu amănunţit al acestor cuvinte pentru a vedea care sunt reduse și se referă la pizza, şi care sunt de nivel înalt și se referă la Dumnezeu, nu o să reuşiţi; deoarece se găsesc peste tot şi toate pot fi folosite în Biblie referindu-se la Dumnezeu. Nu ştiu niciun cuvânt care să desemneze bucuria şi din studiu să rezulte că acesta nu poate fi luat în calcul atunci când ne referim la Dumnezeu. Așa că atunci când spun „plăcere”, „desfătare”, „bucurie”, „fericire”, „satisfacţie”, pur şi simplu, le combim, pentru că mă refer la acelaşi lucru, într-un sens foarte important și profund. Prin urmare aş dori să sfinţesc cuvântul „fericire” pentru voi, în aşa fel încât să nu mai aibă conotaţii, să îl purific şi să I-l ofer lui Dumnezeu.

    Aşadar, din 1 Timotei 1:8-11, „Noi ştim că Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine, căci ştim că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase – potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredinţată mie.” O să folosesc ceva din greacă aici pentru cei care vor să verifice. „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu”. Accentuez cuvântul „fericitului”. Evanghelia slavei „makario” Dumnezeu. Nu „eulogitos”, ci „makario”. Acest cuvânt înseamnă „fericit”.

    Haideţi să luam în parte fiecare cuvânt din acest verset. Cine este Dumnezeu în acest verset? Iehova – Cel care în mod absolut este. „Eu sunt cel ce sunt”. Imaginaţi-vă acum asta: Dumnezeu nu are nevoi, El a fost în mod categoric. Acest lucru este copleşitor, câteodată mă face să mă închin, iar alteori mă face să nu mai cred. Este înfricoșător! Dumnezeu, pur şi simplu, este. Nu pot să concep o realitate fără de început! Adică, Dumnezeu de unde a venit? Orice copil o să vă întrebe: „De unde vine? Cum a apărut?” Cu toţii suntem copii, iar răspunsul este… El, pur şi simplu, este. În acel moment Diavolul o să spună: „În niciun caz! Nimeni nu este, pur şi simplu, dintotdeauna. Toată lumea pe care o cunoaştem ajunge să fie, îşi formează personalitatea, educaţia şi nu poţi, pur şi simplu, să fii… O persoană care să nu aibă un început...” Ceea ce mă salvează de la necredinţă în acel moment este: „În ce bază spui acest lucru? Deoarece dacă mergi înapoi şi ceri o bază înainte de asta ca să spui ca nu ar fi trebuit să fie aşa, nu ai acea bază, nu există o bază la început de la care să pleci şi să spui că nu a trebuit să fie aşa.” Iar asta deschide o posibilitate colosală: De ce nu ar fi aşa? Și ceea ce ţi-a mai rămas de făcut, din punct de vedere al apologeticii, este să întrebi: „În aceste condiții – oamenii, sufletul, personalitatea, iubirea, ura, complexitatea, profunzimea, frumusețea, poezia, arta – toate acestea au legătură mai degrabă cu existența absolută ca persoane sau ca o simplă presupunere? Pentru mine asta este la mintea cocoșului. Doar dacă Sfântul Duh se retrage din viața mea și apoi sunt tentat de idei prostești. O să vedem asta ca fiind la mintea cocoșului, toți oamenii o să vadă acest lucru astfel într-o zi. De aceea în Romani 1 scrie că toată lumea Îl cunoaște pe Dumnezeu, orice ateu Îl va cunoaște. Christopher Hitchens Îl cunoaște pe Dumnezeu.

    Îl avem pe Dumnezeu: binecuvântat, fericit, mulțumit profund, satisfăcut, auto-suficient, nu are defecte sau nevoi, este deplin și fără defecte. Doar în acest pasaj este folosit acel cuvânt când se face referire la Dumnezeu. Face parte din Fericiri, în caz că vă întrebați unde trebuie să căutați acest cuvânt. Matei 5:3-10: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”

    În toate acestea, ce la fe se referă „ferice”? Înseamnă satisfăcut și mulțumit în cel mai profund mod cu putință. Binecuvântat și răsplătit. Este un cuvânt mare, dar este în același timp foarte afectiv, satisfăcător, întregitor și minunat. Nu reprezintă un status obiectiv, acei oameni o să fie satisfăcuți. Acest cuvânt se folosește, așadar, aici cu referire la Dumnezeu, „slava fericitului Dumnezeu”. Iar argumentul meu este că este un lucru slăvit să fii Dumnezeu fără nevoi. Astfel încât toate faptele Sale nu au scopul de a-I arăta slăbiciunile, ci puterea și frumusețea, spre bucuria celor care Îl acceptă pe El ca a lor comoară. Dacă Dumnezeu ar fi indispus, nu ar mai fi slăvit. Ar avea zile proaste, copiii Lui ar veni acasă, iar El este morocănos în seara aceea. Nu ar mai fi un Dumnezeu slăvit, dar El tot timpul se bucură când copiii Lui vin acasă. Totalmente!

    Ca un tată imperfect, mă pun seara langă fiica mea Talitha, care are 13 ani și încă mă lasă să fac asta. Și am să o oblig să mă lase să fac asta până când o să plece, sper. O binecuvântez și îi cânt, același cântec în fiecare seară. Și, în general, îmi spun ceva de genul acesta, scrie că Dumnezeu nu doarme niciodată, stă treaz toată noaptea, și ghici ce, niciodată nu obosește. Dacă eu stau treaz toată noaptea, voi o să fiți afectați de asta; o să fiu așa de iritat încât nici nu o să vă doriți să fi ieșit din casă. Dar Dumnezeu stă treaz toată noaptea, iar dimineața este încântat cu privire la tot ce Și-a plănuit pentru ziua care va urma. Niciodată nu are zile proaste, niciodată nu are momente de indispoziție, din acest motiv este slăvit, dacă este numit un Dumnezeu fericit, acesta este un lucru glorios. Nu ar fi slăvit să aveți un tată care să fie un vulcan de încântare cu privire la viața voastră, să nu fie niciodată posomorât, plictisit, obosit, întotdeauna să fie totalmente 100% în favoare a ceea ce face. Fără mustrări de conștiință, fără supărări, fără depresii. Asta înseamna slavă! Asta înseamnă Evanghelie – „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu”. Așadar, nu ar exista nicio veste bună dacă Dumnezeu nu ar fi fericit. Deoarece scopul Evangheliei este să fim prieteni cu Dumnezeu. Și sincer, nu mai am nevoie de oameni nefericiți în jurul meu. Iar dacă Dumnezeu ar fi unul dintre ei, atunci anihilați-mă. Ideea principală din acel pasaj este că este un lucru slăvit că Dumnezeu este fericit.

    Iar întrebarea pentru următoarele 300 de pagini este, „Ce Îl face fericit?” Ce Îl fericește? Ce Îl bucură? Din punct de vedere teologic, aș putea să mă opresc aici și să spun „Se bucură că este Dumnezeu”. Haideți să mergem acasă și așa se încheie seminarul. Ar putea fi așa, dar noi suntem oameni care ne ghidăm după Biblie. Nu suntem oameni teologici în primul rând. În primul rând suntem oameni care ne ghidăm după Biblie. Și ce facem este în cazul acesta? Căutăm concordanțele, toate lucurile pentru fericire și le găsim pe toate despre fericirea lui Dumnezeu. Așa am scris cartea aceasta, așa am scris aceste predici, am dedicat o săptămână sau două să caut totul despre fericire, încântare, bucurie, satisfacție, binecuvântare, am găsit toate locurile unde se regăsesc în ceea ce a experimentat Dumnezeu. Am căutat să văd dacă pot fi categorisite și astfel am ajuns să scriu nouă capitole și să predic nouă predici. Vreau să fiu un om ghidat de Biblie, deoarece cred că în ciuda faptului că s-ar putea să am dreptate când spun că bucuria principală a lui Dumnezeu este că este Dumnezeu, această declarație nu are prea multă putere atunci când le-o spun altora. Cineva de pe stradă nu ar fi foarte impresionat. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este scris într-un mod care are putere și vrem să fim aproape de El. Hopa, am luat cartea greșită în mână, e neagră.

    Numărul unu. Avem opt și o să parcurgem două dintre ele în seara aceasta și restul, cu ajutorul lui Dumnezeu, mâine. Astfel, primul lucru care Îi face plăcere lui Dumnezeu este Fiul Lui. Plăcerea lui Dumnezeu în măreția şi supunerea Fiului Său. Şi astfel se găseşte un număr de pasaje despre măreţia şi maiestatea Lui. Și altul despre modestia, caracterul Său de a pune nevoile altora înaintea alor Lui și supunerea Sa. Iar Dumnezeu este cu adevărat încântat de Fiul Său pentru amândouă aceste trăsături. Haideţi să ne uităm la Matei 17:2-5, „El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina. Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea.” Și de fiecare dată când punem „prea” în față lui „iubit” (aici „preaiubit”), asta face totul atât de religios, încât nici măcar nu mai înseamnă prea multe pentru noi. Haideți să nu mai utilizăm cuvântul acesta, în greacă nu există „prea”, cum ar fi „preaagape”, este pur și simplu iubit. Și asta are un impact mare, preaiubit este un cuvânt agreat de predicatori. Nu știu de ce l-am folosit aici, sau poate pentru că, pur și simplu, l-am luat din traducere.

 „Acesta este Fiul Meu iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea.” Acesta reprezintă un moment foarte mare de măreție. Petru, Iacov și Ioan primesc o licărire a celei de-a doua veniri a lui Hristos. Prima venire a lui Hristos nu a fost impresionantă. De fapt, ți-e și greu să te uiți la El, l-am disprețuit, l-am desconsidera. Nu cred că Isus era un bărbat arătos, chiar pun la îndoială toate icoanele acestea moderne care Îl fac să pară așa de chipeș. Cred ce scrie în Isaia 53 și pe bună dreptate. În momentul de mare măreție când Dumnezeu chiar Își găsește plăcerea în Fiul Său și Îi dă omului Său o imagine despre cum o să fie Fiul Său: umil, neatractiv, gata să moară. Și în acel moment spune: „O, cât îl iubesc pe Fiul Meu, Îmi găsesc plăcerea în El.” Și țineți minte că Dumnezeu nu are o dragoste de lepădare de Sine pentru Fiul Său. Noi toți trebuie să ne iubim pe toți cu multă lepădare de sine; nu mă faceți fericit în multe moduri, faceți lucruri care mă supără, dar sunt chemat la iubire, așa că trebuie să mă lepăd ce acea parte din răspunsul meu și să mă împotrivesc ei, pentru a-mi păsa de voi, a vă iubi. Dar Dumnezeu nu trebuie niciodată să simtă acest lucru când este vorba de Isus. El se supune în întregime, nu păcătuiește niciodată, mereu face ceea ce Tatăl Îi cere, Îi face întotdeauna pe plac Tatălui, de aceea plăcerea Tatălui în Fiului nu este niciodată asociată cu mila. Este, pur și simplu, plăcere.
    Ioan 3:35, „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui.”
    Coloseni 1:13, „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui.”
    Următoarele pasaje, pur și simplu, descriu măreția lui Hristos.
    Evrei 1:3, „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui.” Dacă Tatăl Își găsește plăcerea în Fiul Său, care este întipărirea Ființei Lui, putem constata că Își găsește plăcerea în propria Sa oglindire în Fiul.
    Filipeni 2:5-6, „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.” El este oglindirea lui Dumnezeu, este întipărirea Ființei Lui, este deopotrivă cu Dumnezeu și „este chipul Dumnezelui celui nevăzut” (Coloseni 1:15). Numit „chipul lui Dumnezeu” aici, „lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6). „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9).
    Asta este uimitor, nu știu de ce oamenii încă nu cred asta, Evrei 1:7-8, „Şi despre îngeri zice: «Din vânturi face îngeri ai Lui, şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui» pe când Fiului I-a zis: «Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci.»”
    Și versetul la care am lucrat împreună ca biserică, Ioan 1:1-2, „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.”

    Toate aceste pasaje spun dumnezeirea, maiestatea, oglindirea, puterea, chipul lui Dumnezeu la care Dumnezeu se uită cu mare plăcere. Iubește reflexia maiestoasă a Fiului Său în propria Sa slavă. Nu ar putea fi altfel. Nu Îi cereți lui Dumnezeu să fiți umili, într-un mod în care ar presupune să se eclipseze. Noi ar trebui să ne eclipsăm, iar Dumnezeu niciodată nu trebuie să facă asta, exceptând cazul când s-a făcut om și ne-a arătat cum să iubim. Și apoi îndreaptă toată atenția spre slava Tatălui.

    Dar ce se spune de umilința Lui?
    Ioan 10:17, „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau.” Dragostea Tatălui aici este bazată pe caracterul Său umil, supus și gata de sacrificiu.
    Isaia 42:1-3, „«Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.»” Acest pasaj este citat și în Matei 12:18-20. Cu alte cuvinte, acest Rob, în care Tatăl Își găsește plăcerea, este atât de blând – și iubesc partea asta – încât dacă vă găsește fitilul candelei credinței, doar fumegând, fără să lumineze, nu o să Îl stingă, ci o să încerce să Îl reaprindă. Aceasta este sensibilitatea – „trestia frântă n-o va zdrobi”. Avem papură în Georgia, care crește foarte înaltă, de 1.80 m, o rupem și facem lăncii din ele și le aruncăm. Dacă o lovești în mijloc, o să vezi că imediat se rupe. Dar dacă Isus te găsește în starea aceea, el nu o să te rupă, ci o să te proptească – „trestia frântă n-o va zdrobi”. Pe de-o parte avem o măreție care îți taie răsuflarea – a creat lumea, iar pe de altă parte avem cel mai intim, tandru, amabil, gentil, răbdător, iubitor, drăguț și călduros prieten care ne reaprinde fitilul, iar Tatăl Își găsește plăcerea în El. Dumnezeu chiar este fericit când vede asta.

    Gândiți-vă la aceste două lucruri: măreție și umilință. Predica lui Jonathan Edwards, una dintre cele mai emoționante predici pe care le-am citit vreodată, despre deșăvârșirea lui Hristos (The Excellences in Christ), iar din acest rezumat o să vedeți și de ce. Edwards argumentează că atât pentru noi, cât și pentru Dumnezeu, ceea Îl face pe Hristos așa de plăcut și satisfăcător, nu este doar măreția Lui, și nu doar umilința Lui, ci îmbinarea a multe diferite excelențe (desăvârșiri). Și așa este și cu oamenii, nu? Dacă întâlniți un bărbat masculin și este doar foarte bărbat, nu este atât de impresionant, trebuie să aibă și niște trăsături feminine. Iar dacă întâlniți o femeie și este doar foarte feminină, nici ea nu este foarte impresionantă, are nevoie și de niște trăsături masculine. Eu și soția mea vorbim foarte mult despre ce înseamnă masculinitate și feminintate adevărată. Nu vrem ca o femeie să fie bărbat și nici ca un bărbat să fie femeie. Dar vrem ca un bărbat să aibă o amabilitate, gentilitate, tandrețe, drăgălășenie, pe care adesea o asociem unei mame. Vrem să se aplece, să țină un copil. Copilul o să alerge la mamă mai întâi, deoarece tatăl este cam dur, iar mama doar îl ia în brațe. Un bărbat are nevoie și de aceste trăsături. Iar o femeie are nevoie de o mulțime de lucruri pe care le asociem cu masculinitatea, cum ar fi cele legate putere. Și nu vă policniți de această exprimare, că numesc unele lucruri masculine și altele feminine. Frumusețea masculinității constă într-o proporție potrivită și la fel este cazul și cu feminintatea. Nu îmi plac femeile numai feminine și barbații numai masculini. Îmi plac oamenii complicați.

    Îl avem pe Hristos, din perspectiva lui Edwards, „În persoana lui Hristos, măreție infinită și condescendență infinită, dreptate infinită și îndurare infinită, slavă infinită și cea mai joasă umilință, infinită măreție și supunere fără egal, cea mai profundă reverență față de Dumnezeu și egalitate cu Dumnezeu, prețuirea infinită a binelui și cea mai mare răbdare atunci când a trebuit să sufere în fața răului. Un spirit de supunere care depășește orice, cu stăpânire supremă asupra cerului și a pământului, suveranitate absolută în resemnarea perfectă, auto-suficiență și încredere deplină și bazare pe Dumnezeu.” Aceasta este slava Domnului nostru. Pe care noi o vedem în îndurarea lui Dumnezeu și cu plăcere. Și pe care Dumnezeu Tatăl o vede, fără îndurare, dar cu plăcere. Astfel Tatăl iubește pe Fiul și Își găsește plăcerea în El, cu bucurie infinită, deoarece Fiul este reprezentarea perfectă a strălucirii Sale divine.

    Aici găsim un mod conceptual de a înțelege Trinitatea, ceea ce așază asta într-un cadru trinitar. Pentru mine este deosebit de util. Edwards spune, „Asta este fericita Trinitate despre care citim în Sfintele Scripturi. Tatăl este Divinitatea care subzistă în modul prim, original absolut sau Divinitatea în existența Sa directă. Fiul este Divinitatea generată de înțelegerea lui Dumnezeu”, dar generată etern. Fiul nu are început. De când este Dumnezeu, Dumnezeu a fost sub formă de Trinitate. Noi nu suntem ariani aici, suntem ortodocși, ceea ce înseamnă că noi credem în Divinitatea eternă a Fiului. Dar generat nu înseamnă că a fost început, ci înseamnă că a fost generat dintotdeauna. Fiul este Divinitatea generată de înțelegerea lui Dumnezeu sau a faptul că a avut o idee despre El însuși și a suszistat în acea idee. Așadar, de când este Dumnezeu, adică dintotdeauna, Dumnzeu a avut o idee clară și precisă despre El însuși; și este atât de deplin și Îi pasă atât de mult de cine este, încât subzistă în Fiul. Este copleșitor. Acesta este un model conceptual, pe limba oamenilor.

    „Sfântul Duh este Divinitatea care subzistă în fapte sau este Esența divină care curge pe dinafară și crește în dragostea infinită și plăcerea lui Dumnezeu pentru El însuși. Și eu cred că întreaga Esență divină subzistă cu adevărat și distinct atât în ideea divină, cât și în iubirea divină și că fiecare dintre Ele sunt Persoane cu adevărat distinse.”

    Spun asta acum ca să vedeți legătura cu ce am zis mai devreme despre plăcerea lui Dumnezeu în El însuși, devenind plăcerea mea în Dumnezeu, bazat parțial pe Romani 5:5, unde găsim că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima mea prin Duhul Sfânt. În Trinitate (vă rog să conștientizați că acesta este efort uman de a conceptualiza misterul) toate cele trei Persoane ale Trinității, centre ale conștiinței, a existat dintotdeauna. Dar au relații diferite între Ele. Dumnezeu este conceput ca primar – țineți cont că vorbim înafara timpului – originar, fundamental și mereu a avut o idee clară și precisă, o ovație conceptuală despre El însuși și este atât de deplin și complet, încât subzistă într-o imagine, o strălucire a Sale, numită Fiul. Astfel încât Ei pot avea o relație. Depășește capacitatea de a înțelege, dar mă ajută pe mine. Între Ei, se găsește Duhul Sfânt, curgând din amândoi, (există o întreagă dispută bisericească dacă Duhul Sfânt pleacă doar de la Tatăl sau de la Tată și de la Fiu deopotrivă) izvorând de la Tată și de la Fiu, deoarece Fiul este deplinătatea Tatălui, reflectând întregimea Sa și se iubesc reciproc. C.S. Lewis descrie asta în felul următor: dacă intri într-o cameră, acolo se găsește un centru al energiei care se mișcă printre oamenii de acolo și imaginați-vă asta în Dumnezeu. În Dumnzeu acel centru, acea energie emoțională transportă toată iubirea Fiului la Tatăl și toată iubirea Tatălui la Fiul subzistă ca o a treia Persoană.

    Și acum aveți o comunitate în Dumnezeire, care este fundamentul pentru așa de multe lucruri din lumea asta, de ce lucrurile sunt cum sunt în lumea asta. Și argumentul meu în acest punct este că Duhul Sfânt este instanțierea. Știți de ce filozofii inventează cuvinte de genul acesta? Pentru că dacă aș spune întruchiparea, care este mai ușor de înțeles, v-ați gândi că are un chip; dar o să folosesc „întruchipare” de acum înainte oricum, știți la ce mă refer. Duhul Sfânt se ridică din iubirea reciprocă dintre Tată și Fiu, în așa fel încât El este o Persoană și Persoana aceea este iubirea reciprocă dintre Tată și Fiu. Atunci când eu sunt plin de Duh Sfânt, asta se găsește în mine – iubirea lui Dumnezeu pentru Fiu și invers. Și viața mea emoțională începe să se schimbe.

    Numărul unu a fost, în ce Își găsește Dumnezeu plăcerea? Ce înseamnă o afecțiune bine plasată? Excelența (desăvârșirea) Sufletului lui Dumnezeu este reflectată în mod adecvat de către obiectul iubirii Sale?” Răspunsul numărul unu, obiectul iubirii Lui este Fiul, care este reprezentarea Tatălui, și astfel nu există obiect mai înalt în care Tatăl ar putea să Își găsească plăcerea mai mult decât de Fiul. Și astfel excelența sufletului Tatălui este infinită. Acesta este argumentul până în acest moment.

    Numărul doi. Plăcerea lui Dumnezeu în manifestarea slavei Sale, revărsându-se din plăcerea lui Trinitariană (cred că în schița voastră scrie plăcerea în faima Sa). Haideți să explicăm asta puțin. Plăcerea lui Dumnezeu în manifestarea slavei Sale. În ultimele zece minute am spus ca se găsește în Trinitate. Nu exista încă Creația, Dumnezeu nu crease încă nimic. Dumnezeu exista înainte să existe creația, noi nu suntem panteiști. Creația nu este coeternă cu Dumnezeu și parte din El. Noi credem în creație din nimic. Dumnezeu este Dumnezeu, iar noi nu suntem. Noi depindem total de El și la fel și miliardele de galaxii pe care Dumnezeu le-a creat cu degetul Său mic.

    Acum o să trecem la creație. De ce a creat lumea? Este așa de fericit, totul mergea așa de bine cu Sfânta Treime. Și asta este una dintre marile probleme din teologie. Dacă încerci să dai o explicație, cineva o să găsească mereu o problemă cu asta, dar eu mă descurc cu ce El îmi pune la dispoziție, nu-i așa? A creat-o, a făcut universul, ne-a făcut pe noi.

    Plăcerea lui Dumnezeu în manifestarea gloriei sale, revărsându-se din plăcerea lui trinitariană, despre asta vorbim. Următorul lucru în care Dumnezeu Își găsește plăcerea este în manifestarea slavei Sale care acum se revarsă. Edwards, cred, spunea: „Nu e semn că o fântână o să sece dacă ea are tendința să dea peste.” Asta este explicația lui de ce Dumnezeu a creat lumea. Ceea ceea ce el încearcă să facă este să corecteze învățăturile unor numeroase școli duminicale. Dacă cineva vine de la biserica Bethlehem cu următoarea învățătură, cineva o să își piardă locul de muncă. Dacă învățătura școlii duminicale spune că Dumnezeu a creat lumea pentru că se simțea singur și avea nevoie de un prieten, astfel a făcut bărbatul și femeia, și acum poate să fie fericit. Să știți că nu așa stau lucrurile. Dumnezeu era fericit și înainte și nu se simțea singur. El este atât de deplin încât există ceva legat de El care Îl face să Își împartă deplinătatea cu alții. Există probleme legate și de acest aspect, eu sunt fericit să trăiesc cu aceste probleme, decât cu un altfel set de probleme.

    Trecând mai departe de la plăcerea intratrinitariană, a Tatălui în Fiul prin Duhul Sfânt, avem acum de-a face cu a doua plăcere fundamentală a lui Dumnezeu în afara Trinității. Plăcerea pe care o are în a-Și face publică valoarea Sa intrinsecă, râvna supremă a lui Dumnezeu în creație este de a-Și arăta slava în tot ce face sau să-Și mărească Numele. Trebuie să vorbesc despre câteva cuvinte aici. Sfințenie și apoi măreție, să vedeți legătură între ele.

    Definiția mea pentru sfințenia lui Dumnezeu, diferită de măreția lui Dumnezeu este: Sfințenia este valoarea intrinsecă a lui Dumnezeu de a fi unic, pentru că învățați la școala duminicală (pe bună dreptate) că ceva este sfânt dacă este pus deoparte. Ești sfânt, ești sfințit, ești pus deoparte pentru Dumnezeu. Sensul de bază la origine a cuvântului „kadosh” (din ebraică) este separat, pus deoparte. Cum aplicăm asta la Dumnezeu? În mod infinit El este pus deoparte, sui-generis, vă este cunoscută această expresie? Înseamnă unic în felul Său, nu mai este altul ca El. Există un diamant undeva în lumea asta, cred că am văzut o fotografie cu el, este atât de mare și de magnific, este atât de unic în felul Său. Și ce au făcut cu el? L-au pus deoparte. Sticlă mare, groasă, cu gardieni peste tot în jurul ei. Asta înseamnă „Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Este pus deoparte, este unic în felul Său, datorită o valorii Sale infinite de diamant. Este infinit de prețios. În momentul în care acest lucru este făcut public, când începe să radieze, strălucirea Lui Însuși este numită slavă. Strălucirea valorii Sale este manifestarea Slavei sale care poate fi văzută, este măreția slavei sale, a frumuseții morale ce o reprezintă Dumnezeu.

    Iată un pasaj care le cuprinde pe aceste două și vă este foarte cunoscut. Isaia 6:1-3, „În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau – și aici simțim, este ceva rar, nu mai este nimeni ca El, este o Persoană într-o poziție care este cu adevărat distinctă – „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” Și în loc de a spune, „sfințenia”, și poate ne-am fi așteptat să spună asta, spune „mărirea”. „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de sfințenia Lui!” – nu ar fi un lucru rău să zicem așa, dar limbajul Bibliei cred că așază „mărirea” mai des în această poziție, decât așază „sfințenia”. Mărirea este radiația sfințeniei, este cea care dă pe dinafară, este afișarea, este manifestarea și este ceea ce vedem. Noi suntem chemați să Îl mărim, ceea ce înseamnă nu că mai adăugăm ceva la mărirea Lui, ci mai degrabă că o afișăm și chiar facem mărirea lui să pară că există cu adevărat.

    Cu privire la ultimele minute pe care le mai avem, unii dintre voi au participat la o mulțime din aceste seminarii, au citit câte ceva și știu că unul dintre lucrurile pe care îmi place să le fac este să plimb oamenii de la începutul la sfârșitul Bibliei. Pot să o fac fie în 30 de pași, fie în șase pași, încercând să arăt că toată istoria, de la început până la sfârșit, este destinată de Dumnezeu ca să Îi aducă mărire. Scopul meu este să arăt cum Dumnezeu este un Dumnezeu centrat pe El, că Dumnezeu iubește mărirea lui Dumnezeu, vrea ca ea să fie cunoscută, este pasionat cu privire la faima Lui. Asta creează tot felul de probleme pentru oameni și eu încerc să le rezolv fără să distrug acest adevăr. Acesta este singurul loc unde fac asta, nu am mai făcut-o în altă parte. O să mă refer doar la Isaia. În loc să trec prin toată Biblia, o să mă opresc doar la Isaia în următoarele 10 minute și apoi o să terminăm. Încercați asta cândva, luați orice carte din Biblie, și căutați „Nume, mărire, slavă” și orice este apropiat de aceastea și vedeți dacă puteți să faceți ce am făcut eu aici folosindu-mă de cartea Isaia.

    Ce găsim aici și în tot restul Bibliei, toate faptele lui Dumnezeu și scopurile Lui sunt guvernate de pasiunea și plăcerea Lui (că ne întrebăm ce Îl face pe Dumnezeu fericit, unde Își manifestă El afecțiunea) pentru afișarea și justificarea măririi Lui. Acesta este răspunsul numărul doi, primul răspuns a fost că Își găsește plăcerea în Fiul Său, al doilea răspuns este că Își găsește plăcerea în manifestarea măririi Lui, în justificarea măririi Lui, în mărirea Numelui Său, în facerea cunoscută a slavei sale; asta Îi place lui Dumnezeu cu adevărat.

    Isaia – ceea ce am găsit este că sunt o mulțime de aspecte ale muncii lui Dumnezeu printre oamenii care au fost creați să Îi arate mărirea. Hai să vedem care sunt ei. Isaia 63:14, „Ca fiara, care se coboară în vale, aşa i-a dus Duhul Domnului la odihnă. Aşa ai povăţuit Tu pe poporul Tău, ca să-Ţi faci un Nume plin de slavă!” Dumnezeu i-a dus la odihnă, ca să-Și slăvească Numele. O, cum mă rog ca la sfărșitul acestui seminar cei care sunteți apăsați emoțional să fie mișcați de puterea măreției lui Dumnezeu pentru a mărturisi Numele Lui. Aud zicând, „Asta nu m-a ajutat, nu simt dorința de a mă închina, nu mă atrage Dumnezeu când aud asta.” Acesta nu este un lucru bun, trebuie să vă rugați să se schimbe asta. Sper, când vedeți lucruri ca acesta, să vă ajute. Pentru că tocmai aici, pasiunea lui Dumnezeu pentru Numele Lui Îl face să vă îndrume ca un Păstor la odihnă. Și de asta are probabil sufletul nostru nevoie acum. Nu mai vreau să aud alții teologi puternici că au nevoie de odihnă, care spun „mi-e frică, sunt speriat, sunt împovărat, am probleme emoționale, am nevoie de lucruri apropiate, majore, intime.”

    O să mai continui cu asta vreun minut, ca să vă ajut pe unii dintre voi puțin mai mult. Mă mai ajută din când în când povestea mea cu Marele Canion. Spun, „Nimeni nu merge la Marele Canion să își mărească propria sa stimă de sine.” Una dintre replicile mele preferate și cred că este foarte adevărat. Stai pe marginea marelui Canion, în mod special acolo unde simți gheața în picioare, nu am fost niciodată acolo, doar îmi imaginez că așa ar fi. Stai acolo și nu simți o senzație de căldură, e adânc, ai o milă în jos sub picioare, dacă aș cădea de acolo m-aș face praf; și îmi spuneți că senzația asta o conferă și Dumnezeu. Și, da, este întocmai ca Dumnzeu. Cineva îmi spunea că singurul mod în care se poate bucura de El, ar fi dacă S-ar arata sub o altă formă, la marginea prăpastiei, și l-ar ține foarte strâns și foarte aproape și i-ar șopti la ureche „Nu o să te las să cazi!” Când am auzit asta m-a ajutat foarte mult, pentru că așa este. Doar faptul că este mare, nu este suficient, trebuie să fie amestecul acela, maiestatea și umilința. Aici avem odihna, iar motivul odihnei este să Își facă Numele plin de slavă.

    Isaia 43:6-7, „Voi zice miazănoaptei: ‘Dă încoace!’ şi miazăzilei: ‘Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului: pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit.” Așadar, fiii și ficele au fost creați spre slava Lui, asta iubește El. Când ne-a creat a fost condus de această dorință de a I se arăta slava prin creația Lui.

    Înfrânarea mâniei Lui
    Isaia 48:9-11, „Din pricina Numelui Meu, sunt îndelung răbdător, pentru slava Mea Mă opresc faţă de tine, ca să nu te nimicesc. Din dragoste pentru Mine, din dragoste pentru Mine vreau să lucrez! Căci cum ar putea fi hulit Numele Meu? Nu voi da altuia slava Mea.” Ce Îl face să facă această plăcere pentru slava Lui? Îl face să nu se supere pe noi sau cel puțin să nu Își manifeste supărarea.

    Dar mila?
    Isaia 30:18a, „Totuşi, Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare.” Centrarea lui Dumnezeu pe El Însuși este o veste bună pentru păcătoși. Dacă o doriți, iar dacă nu, nu este o veste bună. Mila. Faptul că ne șterge fărădelegile, foarte aproape de ideea centrală a Bibliei.
    Isaia 43:25, „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.”
    Dacă ar fi să facem abstracție de Isaia, și să mergem mai departe, cum ar fi în Psalmul 25 sau 29, am găsi unde psalmistul se roagă „Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea”. Sper că vă rugați în felul acesta.

    Ocrotire? Sper că aveți nevoie de ocrotire, eu am nevoie de apărare, am dușmani, Satana fiind cel mai mare.
    Isaia 37:35, „Căci Eu voi ocroti cetatea aceasta ca s-o scap, din pricina Mea.” Sunt fericit că Dumnezeu mă apără și mă scapă din pricina Sa.

    Neprihănirea   
    Isaia 60:21, „Nu vor mai fi decât oameni neprihăniţi în poporul tău: ei vor stăpâni ţara pe vecie, ca o odraslă sădită de Mine, lucrarea mâinilor Mele, ca să slujească spre slava Mea.”
    Prin cei neprihăniți El o să fie slăvit. De aceea Dumnezeu sfințește asta. În dimineața aceasta, toți stăteam apleacați deasupra lui Less și a fost așa de frumos și tandru, toată familia în jurul patului, rugându-ne, cântând, mulțumind. Și din pat ne șoptește să spunem toți Psalmul 23. „Pastore, condu-ne tu”. Și am fost foarte fericit să fac asta și să Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru capacitatea de memorare. Da, Doamne, mulțumesc. Și am fost foarte frumos, am ajung la versetul acela „mă povăţuieşte pe cărări drepte (și ce urmează?) din pricina Numelui Său.” Off, doar că nu este din Isaia, hai să ne întoarcem din nou la Isaia. De ce ne conduce? De ce Îi pasă dacă suntem sfinți sau dacă ne schimbăm? Din pricina Numelui Său! La noi în cartiere, la noi la lucru, unde nu suntem neprihăniți, I-am murdărit Numele atât de tare. Nimeni nu se mai încrede zilele astea în creștini, mai ales să fii agent de vânzări; și avem o reputație atât de proastă. Dar putem schimba asta, pentru asta există nașterea din nou.

    Bucuria – iată ce mod minunat de a încheia.
    Isaia 55:12, „Da, veţi ieşi cu bucurie şi veţi fi călăuziţi în pace. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme. În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor.”   
    Observați ce spune aici? Spune că Dumnezeu plănuiește un cer nou și un pământ nou, unde blestemul nu mai există și tot ce este decăzut și stricat, degenerat, urât, nu va mai exista, astfel încât noua lume în care copacii bat din palme, râurile strigă și în care noi ne vom petrece veșnicia, vor fi o slavă pentru El. Sunt foarte fericit pentru Dumnezeu că este un Dumnezeu centrat pe El. Sunt fericit, pentru că uite ce o să facă, o să Își mărească numele aducându-mi câinele înapoi sau o să îmi creeze unul nou (poate). Încă am o poveste de dragoste cu Blacky, pentru că era prietenul meu cel mai bun când eram mic. Da, eram bolnav.
    Isaia 55:1-2, „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată! De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură?” Am inclus și asta aici ca să arăt că atunci când Dumnezeu a făcut toate acest promisiuni uimitoare pentru noi, bazate pe plăcerea Lui pentru Numele Lui, acum ne invită să venim și să ne bucurăm de ele. Nu puteți să le cumpărați, nu puteți să le plătiți, sunt gratuite.

    Concluziile de final pentru următoarele 2-3 minute. În consecință, Lui Îi dă slavă și noi primim bucuria, cum am citit în toate aceste pasaje. Îi dăm slavă când suntem de acord cu asta, când trăim asta și ne găsim cea mai mare bucurie în El.

    Ultima parte. Dreptatea lui Dumnezeu constă, în primul rând, comportamenul Lui care Îi arată și consternează slava. Ce este corect pentru Dumnezeu care nu trebuie să se supună unei Cărți? El a scris Cartea. Ce este corect pentru un Dumnzeu care nu este tras la răspundere de către nimeni este să se comporte în conformitate cu valoarea Lui. Asta este corect. Să valorifice suprem ce are valoare supremă. Manifestarea și valorificarea sunt motivul tuturor lucrărilor Sale. Această înțelegere a dreptății o să fie importantă mai târziu când o să vorbim despre crucea de la Romani 3:23.

    Ceea ce argumentez eu aici este că ceea ce tocmai am văzut reprezintă definiția dreptății lui Dumnezeu la rădăcină și nu fructul sau aplicarea ei, deoarece dreptatea lui Dumnezeu face sute de lucruri, cum ar fi păstrarea legământului. Dar dreptatea nu este păstrarea legământului, ci ea produce păstrarea legământului. La rădăcină, dreptatea lui Dumnezeu este că face tot ce face în conformitate cu cea mai mare valoare a Lui, adică tocmai importanța Lui. De aceea, căutarea lui Dumnezeu a propriei Sale slave în toate lucrurile este dreaptă, este esența dreptății Lui. Iată un mic indicator pentru asta. Psalmii 143:11, „Pentru Numele Tău, Doamne, înviorează-mă; în dreptatea Ta, scoate-mi sufletul din necaz!”

    Ultima concluzie este dreptatea pe care Dumnezeu o manifestă pentru a salva păcătoșii. Nu a fost explicată încă în întregime în Vechiul Testament. „O să se odihnească în pace”, nu pentru valoarea noastră, ci pentru valoarea Lui, pentru pasiunea Lui pentru slava Lui, o să o facă pentru slava Lui sau nu o să o facă deloc. Iar dacă o face pentru slava Lui și dacă Dumnezeu este trimis pe cruce să moară pentru noi pentru slava Lui, atunci fundația salvării noastre nu o să fie fragilă, găsindu-se în noi, dar este de neclintit pentru că se găsește în El și în valoarea Lui infinită.

    Tată din ceruri, căutăm prin Cuvântul lui Dumnezeu să Te vedem mai clar, excelența Ta, excelența Sufletului Tău prin obiectul iubirii Tale. Iubirea pentru Fiul Tău și iubirea pentru afișarea slavei Tale. Aici am ajuns deocamdată. Dacă, Doamne, am spus ceva ce nu are baze biblice, o greșeală sau ceva nefolositor, șterge-o Tu și fă ca oamenii aceștia să ajungă mai departe decât am reușit eu să o fac. Să vină înaintea Ta și să spună: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă. Aşa Te privesc eu în locaşul cel sfânt, ca să-Ţi văd puterea şi slava. Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale.” Fă să fie așa, Doamne, în Numele lui Isus. Amin!