Se făcea că, parcă cerul era negru ca de smoală
Și un zgomot ca un muget se-auzea dinspre apus. . .
Mările-ncepeau să fiarbă. . . munții se cutremurau
Căci păcatul omenirii pân' la culme e ajuns. . .
Într-o clipă, mii de valuri se unesc ca la un semn
Și un tăvălug de apă se pornește peste lume
Nimicind în calea lui case, câmpuri și orașe
Aducând potop de ape peste rele, peste bune. . .
Oamenii-ngroziți aleargă. . . caută-o cale de scăpare
Dar în jurul lor e noapte. . . nu e drum. . . nu e lumină. . .
Plâng, se îmbrâncesc în goană. . . unii cad, rămân în urmă
Iar din urmă-i prinde valul -vinovați fugind de vină-
După-acel potop de ape, iată, cerul se aprinde,
Și o ploaie ca de foc se abate spre pământ. . .
Cei ce au scăpat cu viață prind să tremure de frică
Căci își amintesc cu teamă tot ce scrie în Cuvânt!
Urlete, mulțimi de glasuri care strigă: 'Îndurare! '
Sânge, lacrimi de căință și dureri de nedescris. . .
Parcă simt în pieptul meu toată groaza omenirii. . .
Mă trezesc. . . E dimineață! Doamne, totu-a fost un vis!
Ochii mi-i deschid uimiți. . . Ce frumos e azi afară!
Soarele-mi zâmbește cald. . . doruri tainic înfloresc. . .
Mă aplec îngenuncheat și cu mâinile spre ceruri
Vin din nou la poala crucii, Numele să Îți slăvesc:
”Doamne, Tată sfânt din ceruri mulțumesc de noua zi!
Mulțumesc că mai privești spre pământ cu îndurare!
Cât iubirea ne mai leagă. . . cât genunchii se mai pleacă,
Mai există o speranță. . . ne mai dai o zi sub soare! ”

Vulcan-11-08-2017
Mary