Mulţi dintre noi am auzit de numele Fiorello La Guardia datorită aeroportului din New York care îi poartă numele. Noi ştim că el a fost marele primar al oraşului New York între 1935 şi 1945. În tot acest timp, mulţi dintre noi trec cu vederea faptul că La Guardia a fost şi judecător într-un tribunal de corecţie. Într-o zi, înaintea lui a fost prezentat cazul unui bărbat care furase o pâine. Interogat cu privire la infracţiunea comisă, inculpatul şi-a recunoscut greşeala şi l-a asigurat pe judecător că făcuse acea faptă nu pentru că era un criminal, ci pentru că trebuia să dea de mâncare familiei sale. După ce a ascultat mărturia hoţului, La Guardia l-a declarat vinovat şi l-a condamnat la plata unei amenzi de zece dolari.
Dacă bărbatul nu avea bani nici să îşi cumpere o bucată de pâine, cum avea el să plătească amenda? În acel moment s-a văzut măreţia lui La Guardia. Şi-a scos din portofel o bancnotă de câţiva dolari şi, adresându-se bărbatului, i-a spus: „Vreau să îţi plătesc amenda.” Apoi îi porunci aprodului să adune câte 50 de cenţi de la toate persoanele prezente în sală şi să îi dea suma strânsă bărbatului pentru a nu mai fi nevoit să fure, dar şi pentru a-şi hrăni familia. De ce a făcut acest lucru? Pentru că, în opinia lui La Guardia, toţi erau vinovaţi pentru faptul că cineva era nevoit să fure pentru a putea supravieţui. La Guardia a făcut două alegeri: 1) a plătit amenda hoţului şi 2) i-a dat cele necesare pentru a nu mai fura. Judecătorul ştia că bietul om nu avea nevoie să audă un discurs despre etică, ci o soluţie materială la problemele lui. Oare nu la fel a făcut şi Dumnezeu pentru noi?