Cu pasul greoi, gârbovă sub povară,
Înveșmântată-n puf de piersici și gutui,
Te-ai prins în hora vremii milenară,
Toamnă parfumată, de mama focului.

Înciorchinată ești de un Butuc altoi,
Cu boabe de Aur ca sticla, străvezii,
Teascurile tale curg în pocal, șuvoi,
La marea Sărbătoare, Nunta Mielului.

De ce plângi toamnă cu lacrimi mohorâte?
Lasă oglinda să-ți spună ce ți-o spune,
Roadele tale au biruit ispite,
Ți-s crengile-aplecate în rugăciune.

Nu-mi spune, știu, știu că sordidul doare,
Îți sângerează talpa prin noroaie reci,
Te duc la Cruce, la sfânta Scăldătoare,
Să îți tămăduiască rănile pe veci.

Nu ești suavă precum o primăvară,
Îți zvâcnește tâmpla în flăcări arămii,
Fără cârtire gemi, plângi pe sub povară
În Dragoste-ți duci rodul copt, spre veșnicii.

Îți zboară visele spre Noul Canaan,
Purtând pe-aripi mireasma de gutuie,
Toamnă suspinândă în brize de alean,
Primită ți-e licoarea dulce amăruie.

Ghemul vieții mai depănă o toamnă,
Atât de frumoasă nici primăvara nu-i!
Căci împlinind ce Dumnezeu mă îndeamnă
Rodesc în Iubire mană a Cerului.

Îți mulțumesc din suflet bunul meu Stăpân,
M-ai trecut pe brațe peste-un prag de brumă,
Îmi înflorești viața ca florile de Crin
Și îmi ții neprihănirea de la urmă.

Este un simplu raport, ireductibil,
În câte părți mă completezi armonios,
Așa că, toamnă, ca mâine-ar fi posibil
Să împlinim socoata pe brațul Lui Cristos.