Fărădelegea de ți-a fost iertată,
De ce-ai mai fi numit „nelegiuit”?
De ce ți-ar fi privirea vinovată,
Păcatul când ți-a fost acoperit?
Ridică-te, primește și învie
În duh sărac și fără viclenie.

Mă mistuiam gemând sub mâna Ta,
Dureri de foc îmi încălzeau veșmântul –
Atunci Ți-am spus ce Tu știai deja:
Că-s păcătos și negru ca pământul,
Neroditor și gol, cum e țărâna
Când a secat pârâul și fântâna.

Te-am întrebat: „Mai pot să am iertare?
Ce jertfă să-Ți aduc pentru păcat?”
Și m-am trezit în dragostea Ta mare
Salvat, născut din nou și vindecat.
Când omul slab așteaptă o minune
E timpul potrivit de rugăciune.

Și-acuma știu: chiar apele-n puhoi
De vor izbi în fruntea mea senină,
Necăutând vreodată înapoi,
Te voi slăvi cu cei ce Ți se-nchină.
Ucenicind în sfaturile sfinte,
Voi învăța cărarea înainte.

Să nu mai fiu catârul nărăvaș,
Cu frâu și cu zăbală stăpânit,
Când am al îndurărilor făgaș –
Ieri, păcătos și astăzi, mântuit.
Căci păcătosul plânge în durere,
Neprihănitul strigă, dar nu piere.
Neprihăniți în suflet nepătați,
Aude-n ceruri Dumnezeu, strigați!