…Un pui de vrabie odată...
Stătea și se încălzea la soare
Vrăjit de o cântare minunată
Ce nu o mai auzise niciodată
A unei mici… priveghetoare.

…Și în grabă prin frunziș cu greu
Încetișor zburase într-un stejar
Și își zise: am să încerc să cânt și eu
Ca să răsune prin păduri și glasul meu
Și-n pene s-a umflat… dar în zadar.

…Puțin viclean… dar cu sfială
Se răsuci într-un picior nervos…
Eu cred că poate am la gât răceală
Sau poate am în ciocul meu vreo boală
Că… nu pot cânta ca ea frumos.

…Voi face încă o încercare…
Și își reglase tonul în major
Cu capul sus… bătea din aripioare
Și imitând-o pe priveghetoare
Țopăia zbârlit… dar fără spor.

…Nu-i darul vrabiei să cânte
Ea de Dumnezeu așa-i creată
Nu e meseria ei să fie în frunte
Treaba ei… e ca să stea cuminte
Și să nu se îngâmfe niciodată.

…Se întâmplă așa… de multe ori
(Vrabia… e o simplă alegorie)
Sunt oameni ce vor să se ridice-n nori
Dar cad… căci fără aripi nu poți să zbori
Și ard încet în focul de mândrie...


*******