Colind ceresc

Eram întinsă pe țolul ros de bătrânețe,
Cu gândul în iubire-cercetare despre cer,
Voiam să pot deschide ușa,
Pe care intră-acei ce nu mai pier. . .
Mă împingeau dorințele luminii
Să pot-n colinzi să mă dezmierd,
S-ajung acol' unde Lumina,
Transformă totu-n giuvaer.
Un val subțire de curaj
Mă poartă dincolo de nori,
Dantelele țesute-n raze-mi deschid-nainte
Frumuseți ce dau fiori. . . !
-Nu mai exist? !
Dar este El cu mine,
Mă poartă-n fericiri de alb curat,
Îmi scaldă sufletu-n lumină
Și-n fericirea-I sunt-mbăiat. . .
În dans, suflat de Duhul slavei,
Se mișc-ivesc imagini ireale,
Contururi splendide, nedefinite
În curcubeie-boreale. . .
Respir sau nu? ! Chiar nu mai știu. . .
Dar m-am întors acasă,
Pe țolul ros de bătrâneți
Și strugurii brumați, lângă mireasma
Lipiei făcute de bunic
În țăstul vechi de lângă masă.