Mai chemi, mai cânți?

Mai plângi,
Să speli ființa înnegrită de tăciunii urii,
De gulerul de aur al mândriei
Și purtarea ce o au nebunii?
Mai plângi cu ochi-ndreptați spre cer
Să îţi primești cerească primăvară
Ce-odată, sufletu-ți zbura
'Naintea Tatălui ceresc ca pana de ușoară?
Mai plângi în rugi ca-n dragostea dintâi
Când mâna I-o simțeai că te conduce
Și drumu-arat cu bolovani
Iubirea n-o putea-ntrerupe?
Mai chemi în noapte ca un crin
Să ţi se-albească zorii lângă Domnul,
Să vină, să aducă apa vie,
Să îţi rodească sufletul ca pomul?
Mai cânți sau ai-ncetat demult
Să schimbi solfegii cu privighetoarea, ciocârlia,
Când Pâinea din belșug era pe masă
Și nu-nceta devreme părtășia?
Mai multumești pentru puțin
Cum o făceai odată,
De parc-aveai-naintea ta
Tot rodul cerului și masa toată?
Mai zbori în Duhul Sfânt,
Mai stai în zori să mulțumești
Că noaptea a trecut
Și Domnul ți-a fost adăpost,
Și pavăză, și scut?
De te asemeni cu acel
Ce-odat' era-n aceste rânduri,
Atunci, fii fericit, te-asemeni doar cu El
Nu asculta de șoapte-ntunecoase, gânduri. . .

Noiembrie 2017
Sanda Tulics, Wisconsin