În Anul Domnului 325, Sfântul Sinod Ecumenic de la Niceea punea în formulă de crez religios învățătura biblică fundamentală după care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu „S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om. ” Acesta este și interpretarea versetului biblic potrivit căruia „Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Timotei 3, 16), dar și o exprimare „în nuce” a întregii realități scripturale a uneia dintre marile taine ale credinței creştine.

„Căci cine ar putea ști”, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul „în ce fel Dumnezeu s-a făcut trup și totuși a rămas Dumnezeu; cum rămânând Dumnezeu, El este om adevărat? Credința singură înțelege aceasta cinstind cuvântul în tăcere. ”

Taina Întrupării Cuvântului dar și certitudinea credinței noastre se bazează pe faptul că nașterea lui Iisus Hristos este o minune ce ni se revelează din ineditul și unicitatea momentului istoric, o minune care devine mai plauzibilă și pentru înțelegerea noastră pe cât realizăm personal că nașterea Celui mai presus de fire era și este totodată chiar Întruparea Dumnezeului și Mântuitorului nostru.

Şi deși evidența adevărului nașterii lui Iisus este de acum demonstrabilă istoric, dacă nu prin altceva, măcar prin credința atâtor generații de creștini, totuși intimitatea acestei realități dumnezeiești rămâne încă învăluită în faldurile inefabile ale misterului, ale tainei divine: „Că Fecioara a născut, astăzi știu; că Dumnezeu S-a născut, în afară de timp, cred; dar felul nașterii am învățat să-l cinstesc în tăcere și n-am primit îngăduință să-l iscodesc prin cuvinte” – spune Sfantul Ioan Gură de Aur.

Perceperea fenomenului nu ține de fapt de limitele sau posibilitățile raționale, logice ori ale imaginației omenești. Fiindcă avem aici de-a face cu reprezentările și manifestările, cu teofania, cu minunea care răstoarnă însăși ordinea și logica omenească, a legilor naturii și ale fizicii, ale vieții și ale morții ca fenomene naturale.

Creatorul Însuși al lumii se naște ca om, fără a înceta însă să rămână și Fiul lui Dumnezeu. Apoi unicitatea acestui act divin, mântuitor, care are la mijloc Nașterea Fiului, nu se produce dintr-o simplă necesitate a firii, ci din marea bunăvoința, dragoste și atotputernicie dumnezeiască. În acest fel și posibilitatea firii și legile imuabile ale morții și ale repetiției naturale sunt depășite, sau mai bine zis sunt copleșite de prezența transfiguratoare a harului dumnezeiesc.

Sunt energiile, harul, același Duh pe care Dumnezeu îl suflase la începuturi în materia din care El îl plămădise pe om. Numai că acum, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, omul devenise el însuși un subiect al istoriei transfigurate, sacralizate, o persoană ontologic superioară naturii obiective, superioară și prin faptul că prin Duhul Sfânt firii umane însăși i se redă starea originară, adică starea de dinaintea păcatului, dar și mai mult această stare este acum spiritualizată, ridicată la condiția elevată și inobilată prin har să participe la actul însăși al Întrupării.

În acest proces chenotic-divin al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Cel conceput că ipostas al trupului luat din Fecioara sfințește puritatea naturală a Fecioarei și ca Dumnezeu își asumă El Însuși patimile omenești spre a le birui și a învia după moartea trupului.

Astfel în persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiască se unește cu firea omenească exact pentru a putea săvârşi acea mutație perihoretică și teandrică de participare a firii omenești în cea dumnezeiască să poată lua asupra sa, în mod real, nu numai legalistic, starea de cădere omenească întărindu-o și transformând-o dinăuntru pe aceasta din urmă spre a ajuta să treacă prin înduhovnicire chiar pragul insurmontabil al morții și al învierii eshatologice.

Numai că Învierea lui Iisus Hristos în trupul Său luat prin Întrupare are loc prin propria Sa lucrare, El purtând prin firea Sa dumnezeiască și esența divină și energiile harului mântuitor, pe când învierea noastră se face prin împărtășirea de Sfântul Său Trup, ca o lucrare teandrică de sădire și în trupul nostru a energiilor harului dumnezeiesc, har divin absolut necesar unei astfel de revoluții și minuni divino-antropologice precum este învierea din morţi.

Şi dacă totuși moartea va veni, și va veni cu siguranță pentru oricine se naște în trup omenesc, inevitabilitatea morţii este totuși necesară măcar numai „că să nu fie nemuritor păcatul” (Sfântul Grigore Teologul).

Astfel, prin Iisus Hristos Cel Întrupat şi Înviat care biruieşte moartea omul însuși este scos de sub tutela inexorabilă a legii și a păcatului. Așa că și noi am „murit față cu legea, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morți, ca să aducem roadele lui Dumnezeu. ” (Romani, 7, 4)