Ipostază latentă de iarnă curentă

Chiciura se îmbată de zori scânteioși, îmbrăcată-n zeci de mii de stele,
Articulându-și pasiunea sclipiciului lor sidefiu, pe gura și genele mele.
Flori cristaline de ger mânios, se lungesc năzuros pe fețe și geamuri,
Ciocuri de cristal străveziu, lustruit, spânzură-agale din streșini și ramuri,
În case e frig, în carne țepușe, în suflet durere, în lume doar vaiuri. . .

Taverne surii ca absurdul, aruncă iluzii deșarte disperaților pe drum
Și îmbie-a călduț, a moale și-a dulce letal cu șaluri înalte și roze de fum,
Vitrinele lucesc ca nicicând, stârnind la capricii neștiute vreodată. . .
Trecători vinețiți de consum, le-adună pe toate-n natura lor moartă,
Durere în carne, putred în oase și crude poveri ce-n suflet le poartă!

Păstorii bat toaca și-n trâmbițe sună, ecou ascuțit din suflete suflă. . .
Berbecii se împung, oițele zbiară, pierzarea le paște și-abia mai răsuflă.
La miei de un timp, le tremură vocea și boi fără plug subit graseiază,
Deasupra-i puterea, flagel legalizat de corupții ce-n tot fermentează!
În rest, tăcere absurdă și gemete seci de os ce-n cuțit, ascuțit scânteiază. . .

Fulgi subțirei de bun și de bine, pe-alei năbușite de colb își brodează
Un fast albicios ce fură privirea, înșală așteptarea și zarea-ți sfidează. . .
E seară-n lume, e noapte, e frig și nimeni n-aude, nimeni nu vede, nimeni nu știe
Făptura-i călduță, suflarea amorțită, puterea zdrobită, ființa. . . nici moartă nici vie,
Văzduhu-i mâhnit, tremură Terra, geme natura și cosmosul țipă de „ce va să vie”. . .

10/12/2017*Ioan Hapca
(Zaragoza)