La vremea lui, frumosul se ivește...
La ceasul lui, se schimbă, pe Tabor,
Culcând în foc urâtul ce mocnește,
Dar toate câte sunt au vremea lor.

La vremea ei, sămânța se înalță
În falnic cedru fâlfâind spre nori,
Din bezne-afunde iese la viață,
Dar toate câte sunt au vremea lor.

La vremea lor, omizile-și dezbracă
Exuviile, să se-ntreacă-n zbor
Și-n robe vii de fluturi se îmbracă,
Dar toate câte sunt au vremea lor.

La vremea ei și rugăciunea țese
Mantaua alba-a zilelor de dor...
Iar când suspinele, pe rând, vor fi culese
Primi-vor și răspuns, la vremea lor.

06 ianuarie 2018