Eu, frunza, nu m-am născut doar ca odata să mor
și n-am venit în astă lume la-ntamplare,
nu sunt menită doar ca să împodobesc un covor
de frunze galbene ce cad mereu pe cale.

Într-o zi de primavară pe un ram trist, uscat
am fost numai un mic, mic boboc plin de rouă,
dar când Soarele Iubirii fruntea mi-a sărutat
m-am desfăcut și-am început o viață nouă.

Și-o vară întreagă în mine am tot adunat
arșiță și vânt și ploi, nopți și zile trecând,
dar numai ce a fost bun mai departe am dat
spre florile din juru-mi deschise rând pe rând.

Și am făcut legătură între cer și pământ,
ducând la rădăcină ce luam din soare,
să mai picur în locul rece din acel adânc
câte un strop de căldură mângâietoare.

Și chiar ochiul trecătorului i l-am odihnit
și umbră i-am ținut truditului pe cale,
am inspirat poeți și pictori când ei m-au privit,
am cântat atinsă de vântul lin din vale.

Dar cu vremea am început și eu să-ngalbenesc,
când florile s-au transformat în fructe coapte,
când rădăcina și-a înfipt în bulgărul pământesc
brațele-i ce-o vor ține peste-a iernii noapte.

Și-abia acum mă voi desprinde de pe ramul meu,
după ce mi-am îndeplinit menirea dată.
Numai după o vară lungă trudită cu greu
a sosit toamna de mine mult așteptată.

Curând mă voi odihni sub al zăpezii covor,
de toata truda mea și de a mea povoară
și apoi, chemată din moarte de-al Iubirii Dor,
voi înverzi IAR în Eterne Primăvară.