”Inima omenească trăieşte prin simpatiile şi afecţiunile ei. În ziua în care vor fi puse la încercare faptele şi lucrările fiecărui om, nu va conta prea mult cât cunoaştem. Important va fi atunci numai ce şi pe cine am iubit. Climatul din cercurile evanghelice este categoric plin de răceală. Am făcut marea greşeală de a nu ne compara experienţele cu acelea ale sfinţilor din Biblie şi cu experienţa acelora care Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât noi şi ale căror lucrări devotate, din spirit de sacrificiu rămân în urmă ca o mireasmă sfântă încă mult timp după ce ei au părăsit această scenă pământească. Creştinii iubitori de Biblie au fost scârbiţi în urmă cu o jumătate de secol de anumite manifestări grosolane ale cărnii religioase din partea unora care pretindeau că au avut cele mai minunate experienţe spirituale. Ca urmare, ei au fugit de focul sălbatic şi au ajuns la ger... Inima omenească s-a făcut mică în pivniţa ei rece şi s-a ruşinat să-şi arate faţa. Aşa cum era de aşteptat, lucrul acesta a avut ca urmare o decădere continuă în calitatea închinării creştine pe de o parte, iar pe de alta, apariţia distracţiei religioase ca o sursă de plăcere mintală. Nişte lideri înţelepţi ar fi trebuit să ştie că inima omenească nu poate exista în vid. Dacă oamenii nu simt bucurie în inimă, atunci ei o vor căuta în altă parte. Dacă le e interzis creştinilor să se bucure de vinul spiritului, atunci se vor îndrepta spre vinul cărnii ca să obţină desfătarea. Şi exact lucrul acesta a fost făcut de creştinismul fundamentalist ca şi de aşa-zisele grupări ale Evangheliei depline, în ultimul sfert de secol. Copiii lui Dumnezeu s-au întors spre plăcerile lumii în încercarea de a stoarce o picătură de suc din ele pentru înviorarea inimilor lor seci, fără bucurie. Cântecele evanghelice în ritmul boogie reprezintă azi pentru mulţi oameni singura bucurie religioasă pe care o cunosc. Pentru mulţimi de aşa-zişi creştini de azi, Duhul Sfânt nu este o necesitate. Ei au învăţat să-şi înveselească inimile şi să-şi încălzească mâinile la alte focuri. Nu trebuie să i se mai permită inimii omeneşti, cu capacitatea ei divină pentru plăcerea sfântă, să fie victima temerii şi a învăţăturii greşite. Cristos a murit pentru inima noastră, iar Duhul Sfânt vrea să vină ca să potolească nevoile inimii noastre. Să-l imităm pe Isaac şi să deschidem din nou fântânile săpate de părinţii noştri şi astupate de duşman. Apele sunt acolo, reci, dulci şi ele potolesc setea. Apa va ţâşni iarăşi dacă o cazma sinceră va destupa fântâna. Cine vrea să înceapă săpatul?”
A. W. Tozer