Cele zece fecioare

Împodobite pentru nuntă cu aur fin şi pietre scumpe
Fecioarele cu bucurie aşteaptă Mirele să vină,
Să le îmbrăţişeze strâns, cu dragoste să le sărute
Şi să le-mbrace-n haina Lui de străluciri şi de lumină.

Pe mîini şi glezne stau brăţări cu măiestrie încrustate,
La gât atârnă lănţişoare cu luni, cu stele şi cu sori,
Sub voalurile de mătase privirile sunt îndreptate
Mereu spre cer, mereu în sus spre nevăzutele chemări.

Parfum de crini şi trandafiri sau cel de nard îmbătător
Rămâne-n urma lor când trec cu paşii mici, sfioşi şi lini,
Când îl miroşi uiţi că eşti om, atât de slab şi muritor,
Închizând ochii eşti în cer, unul din îngeri serafimi.

Zile şi ani au adunat o zestre mare şi bogată
Iar sfeştnicul cu şapte braţe e mereu plin cu untdelemn,
Să vadă toţi care privesc în casa mare şi curată
Lumina care nu se stinge ca o pecete, ca un semn.

Fecioarele împodobite cu aur fin şi pietre scumpe
Învăluite în lumină aşteaptă Mirele să vină,
Unele însă aţipesc şi ducând mîinile la tâmple
Adorm, visând că se trezesc în a Edenului grădină.

În sfeştnicul cu şapte braţe lumina-ncet se stinge, moare
Şi întunericul cuprinde casa atâta de curată,
Iar din brăţările-ncrustate, din stele, sori şi lunişoare
Nu mai vin raze şi sclipiri s-arate zestrea lor bogată.

La miezul nopţii se aude un glas puternic, o strigare:
„Mirele vine, sunteţi gata pentru-ntâlnire pregătite? .
Puteţi veni la nunta Lui la o divină sărbătoare
Sau încă staţi în patul lumii, în întuneric adormite?”.

Din zece sfeştnice de aur cu braţele spre cer întinse
Doar cinci mai luminează casa cu untdelemnul din belşug,
Iar cinci au candelele goale, mereu secate, mereu stinse
Fiind întruna măturate de-al vânturilor tăvălug.

Şi Mirele intră-n odaie cu cinci fecioare înţelepte,
Închide uşa cu putere în faţa celor care strigă:
„Noi Te-am iubit şi-am poruncit ochilor noştri să Te-aştepte
Iar inimii i-am dat un foc din mâna Ta să se aprindă.

Încă puţin deschide uşa, primeşte-ne în casa nunţii,
Încă puţin mai dă-ne har, primeşte-ne la sărbătoare,
Pecetea pe care o dai în inimi şi sub bolta frunţii
Pune-o în noi ca să venim în lumea Ta nepieritoare”.

„Voi aţi crezut şi M-aţi iubit, zile şi ani M-aţi aşteptat
Nu v-aţi supus stăpânilor de pe pământ şi din văzduh.
Dar la sfârşit, în noaptea lumii aţi adormit, n-aţi mai vegheat
Şi nu aţi fost din nou născute din adevăr, cuvânt şi duh”.

În spatele uşii închise oaspeţii mulţi sunt fericiţi,
Primesc comorile ascunse şi darul Mirelui divin,
Iar cei de-afară încă-aud sub rîu de lacrimi rătăciţi:
„Nu vă cunosc, plecaţi de-aici în întuneric şi suspin”.

Matei 25:1-13; Apoc. 19:7; 21:2,9; Osea 2:19,0.