Ca un copil vorbind cu tatăl său,
Aşa vorbesc şi eu cu Dumnezeu:
- Vin acum cu problemele mele la Tine,
Ca să le rezolvi Tu aşa cum se cuvine.


Te strig, Părinte, că eşti Tatăl meu
Şi eşti mereu cu mine prin Duhul Tău.
Ai pus în mine şi gândul veşniciei,
Ce mă aşteaptă la capătul călătoriei...



Nu-nţeleg misterul apărut prin boală,
Nici moartea ce adesea mă-nfioară!
Alerg prin munţi, urcând pe piscuri,
Cobor, apoi, prin văi şi-adânci abisuri...


Prin credinţa în Tine mă simt fericit
Şi caut în toate să fiu mereu mulţumit,
Dar, Tată, atâtea lucruri nu le-nţeleg...
Şi vin la Tine că misterul aşa îl dezleg!


Folosesc o comunicare prin monolog,
Dar n-aş vrea, o, Tată, să fiu un pisălog;
Şi aşa iau, acum cântarea şi rugăciunea,
Ca să primesc mângâierea şi-nţelepciunea.


În sanctuarul universului creat de Tine,
Mă simt un firicel de iarbă-n rugăciune.
Sunt şi eu ca o floare abia îmbobocită,
Ce stă în soare sau în furtuna dezlănţuită.


Îmi dau seama că doar prin credinţă,
În viaţa aceasta, pot să am biruinţă...
Mi-e dor să Te văd în orice moment
Şi ochi-mi Te privesc în natură atent...

10 noiembrie 1998