Marea de lumină

O mare de-ntuneric cu valuri mari, înalte
Cuprinde toată ţara, o-neacă, o striveşte
Şi dacă o lumină de undeva răzbate
O duce în adânc, în hău o nimiceşte.

Întinsul ei cuprinde copaci şi flori, izvoare
Suflarea-n ea se zbate cu gura larg deschisă,
Iar pasul în zadar îşi caută cărare
Şi ochiul care plânge a lui lumină stinsă.

Adâncul ei e mare, nici gândul nu-l atinge
În chinul de-a-nţelege ce-acolo se ascunde,
În luptele cu bezna nicicum nu poate-nvinge
În încercarea lui de a-l vedea şi a-l pătrunde.

Izvoarele-s secate sub valurile negre,
Cine vrea ape limpezi aleargă, rătăceşte
Şi bâjbâind pieirea o simte şi o vede,
Iar nălucirea apei mintea i-o stăpâneşte.
----------------------------------------
Pe marea de-ntuneric cu valuri mari şi-nalte
Unii sunt pe corăbii, alţii au bărci sau plute
Iar mulţi se zbat în apă abia-nvăţând să-noate
Cu greu putând furtuna şi ploaia să le-nfrunte.

Iar cei care mai vor izvoarele curate
Ştiind că a lor apă a dispărut de mult,
Se luptă să plutească pe gândurile-nalte
La ţărmuri depărtate c-un luminat pământ.

La orizont ei văd printre neguri şi lacrimi
O linie subţire, peste valuri senină,
Având ochii spre ea în durere şi-n patimi
Ştiu că acolo-ncepe o mare de lumină.

Chiar marea-ntunecată prin beznă şi furtuni
Îi poartă către ţărmuri cu zarea lor senină,
Ascunşi printre catarge de răii lor stăpâni
Sau zbătânduse-n valuri cu a credinţei vină.

Furiile de apă se-ntind, în tot văzduhul
Iar cele patru vânturi dezleagă mari stihii,
Atunci întunecimea cuprinde tot pământul,
Groaza se-adună-n suflet, ce-i mort în oameni vii.

Corăbiile toate, sunt duse în adâncuri,
Mâinile se ridică, gura strigă-ndurare,
Cei ce-au avut mereu întunecate gânduri
Le duc cu ei în hăuri în a morţii chemare.

Pe ţărmuri ce-nconjoară întunecata mare
Pământul este ars, stihiile-s de foc,
Parcă a coborât din cer bătrânul soare
Vrând să îşi mute casa, în al beznelor loc.

Strigătul de durere cu scrâşnetul de dinţi
Degeaba se aude, iar fuga e-n zadar
O sită nevăzută alege, pe păcătoşi de sfinţi,
Scăpare nu mai este, mila e la hotar.

Cerul se face sul ca foile de carte,
Nori mari rostogolesc lumină şi-ntuneric
Suflarea îngrozită sub stânci şi foc se zbate
Cu frica morţii pusă în ochiul ei bezmetic.

Fulgere mari brăzdează, valuri de foc şi apă
Tunete le urmează cu glasuri neînţelese,
Sângele vărsat strigă, pământul nu mai scapă
Pe scrum şi pe cenuşă patul lumii se ţese.
------------------------------------------------
Din ţărmurile-aprinse şi marea-ntunecată
Sunt scoşi ce-i ce-au plutit pe gândurile-nalte,
Iar sita nevăzută îi cerne ca să-i scoată
Apoi să îi aşeze pe maluri ce-s curate.

Linia ce-o vedeau atâta de subţire
Peste valuri şi ceaţă dorind să o ajungă,
Acum e un fuior din nesfârşite fire
Ce-n strălucirea lor ochiul îl fac să plângă.

Iar când piciorul lor atinge pământ nou
Întreaga depărtare în ochi le e senină,
Şi într-un susur blând c-un nesfârşit ecou
Văd valurile line pe marea de lumină.

Ceru-mbrăcat în haină de un albastru pur
Poartă-n cunună puse, culori de curcubeu,
Pe bolta în azur şi-al arcului contur
Vine lumina slavei, ce este-n Dumnezeu.

Corăbii ce-au plutit pe gândurile-nalte
Alunecă acum pe marea de cristal,
Iar cei pe care-i poartă cu hainele curate
Sunt coborâţi din ele pe-al veşniciei mal.

Valuri line şi dese sunt cele de lumină
Venind în străluciri peste hainele albe,
Iar marea ce e plină de pace şi odihnă
În suflete îşi pune unduirile calde.

Mulţime fără număr cu ramuri de finic
Laudă şi dă cinste cu glasul ei puternic,
Celui ce este veşnic cu Numele mărit,
Celui care i-a scos din marea de-ntuneric.

Nu au acum nevoie de soare şi de lună
Viaţa de-a lor căldură să fie mereu plină,
Căci Cel ce le-a-mpletit pe frunte a Lui cunună
Este izvorul veşnic al mării de lumină.


Psalmul 82:5; Isaia 9:1,2; 60:1-3,9; Amos 5:20;
Ţefania 1:15; Matei 8:12; 5:14; Ioan 3:19; 1:9; 8:12;
Iov 38:19; Mica 7:8; 1 Timotei 6:16; 1 Ioan 1:5;
Apocalipsa 22:5.